Teoretic, sărbătorirea marii uniri din 1918 ar fi trebuit să înceapă pe 27 martie 2018 și să se termine cu focuri de artificii după ora 24 a zilei de 1 decembrie, același 2018. Practic…
Practic, sărbătorirea centenarului
marii uniri a început în mai 2017, atunci când Dacian Cioloș a lansat platforma România 100. De ce 100? Pentru că 151, numărul anilor de când, în 2017, statul român purta oficial denumirea de România, nu dădea bine. Poate că și numele de domeniu romania151.ro era deja cumpărat, nu se știe. Așa că România 100, o platformă născută pentru a suge electoral cât mai mult din festivismul centenarului, e mai bine și mai măgulitor. Măgulitor pentru că întinerește formațiunea statală cu cincizeci și ceva de ani, ceea ce, pentru o doamnă cum e țara noastră, contează.
Despre celebrarea centenarului
a început să se vorbească încă din 2016. Primul care ne-a tot anunțat că se apropie acest moment a fost, dacă ne aducem bine aminte, președintele Iohannis. Și nu a făcut un lucru rău, pentru că, altfel, riscam să ne ia centenarul pe nepregătite, riscam să nu dăm evenimentului importanța cuvenită.
E drept, până la președinte ne-a mai vorbit cu patimă despre centenar Patriarhul, care a fixat drept deadline pentru inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului exact ziua de 1 decembrie 2018. Un moment bine ales, care ne-ar fi făcut să credem că Biserica Ortodoxă Română s-a implicat activ în unire. Poate că da, poate asta a făcut, prin preoții umili de țară, prin clericii refugiați la Iași, alături de conducerea țării. Dar Mitropolitul Primat Conon al Ungrovlahiei, cel care avea atunci rolul patriarhului de azi, a fost un jalnic colaboraționist al nemților, acceptând, ca să supraviețuiască, să transmită armatei române un mesaj prin care cerea să depună armele și să nu mai lupte împotriva Puterilor Centrale. Se putea și altfel? Se putea, desigur, să nu fii un colaboraționist, cum a putut episcopul Râmnicului, Sofronie, care a și fost închis de către ocupanți. Poate că 1 decembrie nu e cel mai potrivit moment să celebrăm, prin inaugurarea Catedralei, contribuția înalților ierarhi români la Unire. Poate o lăsăm pe 1 ianuarie 2019, la 100 de ani de când mitropolitul colaboraționist a fost obligat să se retragă. Deși, dacă ne gândim că în locul său a venit Miron Cristea, care în 1916 înălța ode imperiului Austro-Ungar și îi îndemna pe românii din Ardeal să lupte împotriva românilor din Regat…
Dar să lăsăm BOR-ul
să ne spună c-a pus osul din greu la Unire și să ne facem că nu știm ce a făcut de fapt, pe când încă nu se chema BOR. Să ne lăsăm convinși că n-am fi existat ca țară sau popor fără acești oameni care și-au eliberat printre ultimii sclavii și care s-au ținut morțiș de grafia slavonă până când politicienii mult mai luminați decât ei i-au obligat să se latinizeze și să se românizeze.
Să ne întoarcem la politicianismele noastre ieftine din contemporaneitate și să vedem ce sărbătorim sau ce, de fapt, nu avem a sărbători.
Din marea unire din 1918
nu a mai rămas, astăzi, prea mare lucru. Nu, să nu fim nedrepți, Ardealul este, de atunci, alături de Moldova și de Muntenia. Teritorial, cea mai mare parte alipită României în 1918 mai este încă aici. Dar pe 27 martie nu avem ce sărbători, decât în măsura în care, cu sucită înțelegere a realității, ne sărbătorim morții.
27 martie 1918 este data la care Basarabia, în urma votului din Sfatul Țării, s-a unit cu România. Astăzi, la 100 de ani distanță, Basarabia este despărțită de România nu doar de râul Prut, ci și de acea graniță care desparte Uniunea Europeană de restul țărilor din Europa. Cu o jumătate de ochi sărbătorim 100 de ani de când ne-am unit, iar cu un ochi și jumătate plângem cei 74 de ani de când Basarabia nu mai este, definitiv, cu noi. Așa sărbători înecate în lacrimi să tot avem.
În România, ziua de 27 martie
s-a vrut marcată la nivel național prin plantarea unei pădurici cu 1918 puieți. Pădurea Centanar. Ce frumos…
Pe 25 martie, la Chișinău, câteva mii de oameni (câteva zeci de mii după unele surse) s-au strâns ca să arate că ei măcar n-au uitat că acum 100 de ani se uneau oficial cu România. Pe scenă, și doi marcanți lideri ai partidelor de opoziție din România: Traian Băsescu și Dan Barna. Da, exact, marcantul de la PMP și marcantul de la USR. Unul care a reușit să dezbine România din 2004 încoace și unul care a reușit să-l detroneze pe cel care a înființat partidul pe care azi îl conduce. Doi oameni ai dialogului, ai unității, ai…
Cu două săptămâni în urmă,
în studioul emisiunii România9, ministrul Culturii, George Ivașcu, a anunțat senin că sărbătorirea centenarului s-ar putea întinde până în 2023. Centenarul cincinal, cum ar veni.
Și, în definitiv, de ce nu? Nici România 105 nu sună rău, iar această amânare i-ar da domnului Cioloș posibilitatea să se mai gândească, temeinic, la oferta pe care o poate face alegătorilor. Deși se pare că nu are această răbdare și că ne va anunța în câteva săptămâni înființarea partidului care va face iarăși România ceea ce a fost și mai mult decât atât. Dar chiar dacă apare partidul mult așteptat, ideea unei sărbători întinse pe cinci ani nu e de lepădat. Mai ales că noi nu trebuie să facem mare lucru. Americanii vin cu armele, băutura o aduc contrabandiștii, muzica o pune Comisia Europeană, iar noi nu trebuie decât să muncim ca să putem plăti toate astea.
