Jerome K. Jerome scrie, într-o carte de-a lui, că dacă cineva așteaptă suficient de mult timp în gara Charing Cross din Londra se va-ntâlni cu orice om de pe pământul ăsta. Britocentrism? Evident. Dar Jerome K. Jerome credea în ce scria, chiar credea că, într-un fel, toți oamenii sunt britanici (toți oamenii care contau, desigur), că toți britanicii călătoresc și că, mai devreme sau mai târziu, fiecare călător britanic trece prin Charing Cross. Nu e nimic de râs la părerea lui: așa vedea el lumea. În mod similar, moscoviții cred că, mai devreme sau mai târziu, „orice om” trece prin Piața Roșie, așa că dacă stai pur și simplu acolo și te uiți, n-ai cum să te plictisești vreodată; cu acest ultim punct am ajuns să fiu de acord. Eu, unul, nu mi-am întâlnit nici un cunoscut în Piața Roșie (și dac-aș fi întâlnit, oricum m-aș fi ferit de el și m-aș fi făcut că nu-l cunosc, de frică să nu-mi ceară bani cu împrumut; Romanians abroad, neh?), dar cu toate astea mi-a plăcut, am savurat momentul. Șmecheria este să nu te agiți. Piața e prea mare, dacă te zbați de colo-colo făcând fotografii, obosești, ți se ia și vrei înapoi la hotel, la somn și hodină. Nu e bine așa! Bine este să te așezi la o terasă, să ceri ceva rece sau cald, dacă ești băutor de ceai (la ruși, ceaiurile sunt bune, despre cafea nu știu ce să zic, dar francezii și italienii din grup ziceau c-ar fi crimă și pedeapsă), și stai câteva ore, să-ți priască. Mai mult de una, dar mai puțin de trei, aia este de făcut ca să-nțelegi ceva din moscocentrism, despre spiritul locului.
Nu numai Piața Roșie este prea mare, ci și Moscova în sine. Când vii în orașul ăsta pus pe „bifat obiective” ești deja mort, poți să te-ntinzi coló în mausoleu, lângă mumie, să-nchizi ochii și să-ți analizezi senzația: așa o să te simți după o săptămână de alergătură prin orașul-stat. Lucrul frumos, curat, isteț, pe care-l ai de făcut este să mergi binișor la debarcader, la Recinoi Vokzal, și să te-aburci pe-un vaporaș; asta-i o obsesie de-a mea, recunosc, că peste tot pe unde merg bag și-un vaporaș, altfel simt că-s minciună, nu turism: pe Sena m-am dat, pe Tamisa, pe Dunăre, pe Bosfor, pe golful San Francisco, până și pe Odra m-am dat, cum era să nu mă dau și pe Moscova? Că pe râu tot așa îl cheamă. Nu că vezi cine știe ce, nu; dar e frumos și mai ales neobositor. Ghida vorbește de-ale ei, tu te faci că te uiți la „obiectivele” de pe maluri și tragi cu urechea la ce vorbesc ceilalți turiști din vaporaș, ca să te prinzi ce cred ei cu adevărat (din păcate, eu am nimerit o adunătură de pensionari care nu vorbeau nimic, stăteau cu gurile căscate la ce le spunea ghida, erau d-ăia din poezie: „Cine crede tot ce-i spui / Este vai de capul lui”). E ca atunci când te duci în vizită la o familie care are copii și te bagi sub masă să te joci cu ei: nu vezi decât picioarele gazdelor tale și ale scaunelor, dar îți faci o părere proprie despre cum stau lucrurile în casa aceea. Așa e când te dai cu vaporașul: vizitezi orașul cumva de jos, că sprintena asta de gravitație are obiceiul ăsta, să adune apa în cel mai jos punct, dar e o vizită de ținut minte. Și dacă tot ești acolo, bagă-te la metrou, că Recinoi Vokzal are și stație de metrou – nu e cine știe ce, e-o stație amărâtă după standarde moscovite, seamănă cu ale noastre. Dar e pe linia 2, așa că n-ai decât să iei primul tren și să mergi spre capătul celălalt, dar n-adormi în scaun ca moaca, coboară să vezi stațiile de fițe, să faci și tu poze, ca toată lumea: Novokuznețkaia, Dinamo, Mayakovskaia, Teatralnaia. Frumoase, nimic de zis, foarte frumoase – tot Stalin, săracu’. O statuie n-are și el în tot orașul.
Nu are caci i-a demascat Hrusciov cultul personalitatii. Dar ii va trantI Putin una, caci recupereaza toate marile „traditii”