Ospitalierul român

Mai țineți minte acea însușire care nu lipsea în nici o descriere sau prezentare a poporului român, dragi prieteni? Este vorba de ospitalitate. Hărnicia, vitejia, inteligența erau omise uneori, dar ospitalitatea niciodată. Mai ales cea a țăranului român. El și cu familia lui, cînd nu munceau pe rupte la glia strămoșească, erau oricînd pregătiți să sară în straiele populare impecabil apretate și mirosind a busuioc, să iasă la poartă, cu pîine proaspăt scoasă din cuptor, și să întîmpine cu bucurie orice străin avea chef să le calce pragul, la orice oră. Și nu doar atît. Să-l invite în casă, să-l pună la masă, să taie cel mai frumos animal și să fie gazdă bună cît timp poftește musafirul. Iar la final, cu lacrimi de fericire în ochi, să-i dea oaspetelui și straiele de pe ei.

Imaginea asta nesimțit de frumos zugrăvită a românului simplu contrastează puternic cu realitatea. Zi-i că nu-i chiar așa unui georgilian înflăcărat, dacă vrei să-ți stea capul unde-ți stau picioarele. Pun pariu pe oricît că 90% din cei care s-au săturat să fie sclavii UE și urăsc Europa occidentală se declară și extrem de ospitalieri. Îi vedem la toate mitingurile suveraniste organizate în ultima vreme. Poartă cu mîndrie mițoase de cioban și haine occidentale. Cîntă la bucium și vorbesc pe Telegram. Sînt plini de contradicții care îți taie respirația. Încearcă să porți un dialog cu ei și vei fi secerat pe loc cu sabia absurdului. Am încercat de cîteva ori. Greșit. Nu are nici un rost, e pierdere de timp și risc de atac cerebral. În urmă cu niște ani, aflat în vizită la maică-mea, am pățit ceva asemănător cu vecina de deasupra, femeie în toată firea, soție și mamă. Eram în balcon, fumam o țigară ieșit jumate pe geam. La un moment dat, simt cum ceva se pogoară pe mine, îmi intră în ochi și mă îneacă. Trec cîteva secunde pînă realizez că tocmai mi-a fost vărsată o scrumieră în cap. Mă scutur, încerc să-mi revin, mă uit în sus și o văd pe doamna fumînd relaxată și scrumînd tacticoasă tot în capul meu.

– Doamnă, de ce mi-ați aruncat toată scrumiera în cap?

– Eu? Nu am aruncat nimic. Tu mi-ai aruncat scrumiera în cap.

Atunci mi-am dat seama că orice aș spune e inutil. Pur și simplu, sînt oameni pentru care inclusiv legea gravitației poate fi pusă la îndoială. Amintesc că în apartamentul doamnei de deasupra erau organizate foarte des petreceri cu muzică populară, cu chiote și dansuri pe care încercam să le înțeleg și să le tolerez. Apartamentul ei, așa cum îl percepeam eu de afară, părea un loc al ospitalității, unde lumea venea și se simțea bine. Recent, maică-mea mi-a spus că vecina de sus a arborat un steag al României la geam.

Acum, de fiecare dată cînd văd stegari și patrioți, îmi vine în minte acel dialog. Și simt cum mi se preling pe ceafă toate zoaiele românului harnic, deștept, credincios, curajos și mai ales ospitalier.

M.T.

 

3.330 de vizualizări