OVIDIU ȘIMONCA: „Jurnaliști onești există, altfel nu s-ar fi ridicat capacul de la Voluntari“

E mai optimist decît mine Ovidiu Șimonca despre starea presei românești. A apucat și el vremurile cînd literele ziarelor se culegeau la linotip, în ciudații ani ’90, și lumea stătea la coadă să cumpere cotidienele la snop de la chioșcuri. Nu e însă nici el prea optimist. Crede că presa „s-a înmuiat“ și că nemulțumiții stau în hamac, la soare.

Cristian Teodorescu: Cum ți se părea presa autohtonă cînd lucrai la BBC?

Ovidiu Șimonca: Am prins, din 1990, toate tipurile de a face presă. Imediat după căderea lui Ceaușescu, Opinia studențească, unde lucram, eram student la Istorie-Filosofie, a avut, pînă în martie 1990, un ritm de apariție de semicotidian. Și lucram pe plumb, textele erau culese de linotipiști, fotografiile erau făcute pe niște bucăți mari de plumb, toate paginile erau puse de zețari în niște rame de lemn și transportate pe niște cărucioare, pentru a se face plăcile de tipar. Timpuri apuse! Azi, chiar și în ultimul cătun se face paginare pe calculator. Cînd lucram la BBC, redactorul de dimineață venea cu un braț de ziare tipărite, vreo zece cotidiene pe care le cumpăra de la orice chioșc de stradă și încă vreo cinci-șase săptămînale. Nu erau atîtea televiziuni de știri, îl aveai pe Marius Tucă, o urmăreai pe Andreea Esca, Jurnalul TVR avea, ca și acum, puțin impact, cred că mai era o emisiune cu Cristian Tudor Popescu, colțos, și Dumitru Tinu, blînd și plicticos, te uitai încîntat la Iosif Sava, nu era Facebook, aveai e-mail, existau încă telefoanele fixe intens folosite. La cele mobile aveai minute puține și trebuia să verifici consumul, să nu depășești minutele gratuite. Dar spuneai adevărul, nu existau subiecte tabu, politicienii erau mult mai deschiși să-ți dea un interviu sau o declarație, îți luai informația mai ușor: inclusiv premierul de atunci, Adrian Năstase, cu toată aroganța lui, făcea conferințe de presă. Parlamentul era un loc de dezbatere, era o mîndrie să fii reporter parlamentar, adunai bune informații. Și aveai politicieni cu care să vorbești, atît de la Putere, cît și din Opoziție. Dați-mi, vă rog, dragi cititori, un nume de politician de la PSD sau PNL, de astăzi, care este un bun comunicator și cu care să faci un interviu simplu, de cinci minute, despre o problemă a guvernării. Eu încă îl mai caut, dacă dumneavoastră l-ați găsit, anunțați-mă!

C.T.: Acum cum ți se pare presa?

O.Ș.: Nu fac parte dintre nostalgicii care cad în melancolie și zic: „Ehei, pe vremea mea…“. N-am fost nici mai buni, nici mai răi decît cei de azi, am fost mai liberi, am fructificat libertatea de după 1989, cu nopți nedormite, cu pasiune, cu emoție, cu simț critic, cu bucuria de a avea exclusivități. Față de acum 20-25 de ani, s-a schimbat modul în care se face presa, dar nu s-a schimbat esența. Nu mai citești presa la cafeaua de dimineață, citești tot timpul. E o devălmășie a subiectelor, dar la adevăr tot ajungi. Nu poți să ascunzi nimic, mai devreme sau mai tîrziu se află. Știrea rămîne știre, interviul există (chiar dacă se numește, acum, podcast), jurnaliști onești există, altfel nu s-ar fi ridicat capacul de la Voluntari, cu toate matrapazlîcurile din imperiul Firea-Pandele. Să nu uităm că dovedirea disprețului pentru bătrîni, existent la Voluntari, a pornit de la doi jurnaliști, Ovidiu Vanghele și Bianca Albu.

C.T.: S-a blazat publicul? Sau presa, mai ales cea scrisă, nu mai e la noi a patra putere în stat?

O.Ș.: Sentimentul meu este că presa este mai controlată, iar toate plățile care se fac, în mod legal, pentru publicitate și campanii, înmoaie presa. Avem exemplul de la Untold, incendiul care s-a declanșat acolo și blocarea căilor de acces: unele televiziuni s-au făcut că n-a existat vreo problemă de siguranță a publicului. Și n-aș spune că presa s-a blazat. Cazul Ursu și sentința de la Înalta Curte, prin achitarea securiștilor Hodiș și Pîrvulescu, a avut parte de analize extinse, în toate mediile. Doar că efortul lui Andrei Ursu de a face lumină în cazul morții tatălui său s-a izbit de structurile care insistă să ne livreze ideea că Securitatea a fost o instituție „patriotică“, ce nu era în conflict cu poporul. S-a publicat mult despre victimele din comunism. Din păcate, făptașii nu și-au primit pedeapsa. Facem parastase în fiecare decembrie, comemorăm victimele, sîntem pioși și falși: pumnii dați de generalul Pleșiță lui Paul Goma au rămas să fie cercetați la Judecata de Apoi. Aici, între noi, muritorii de rînd, tupeul securiștilor a fost multiplicat tocmai prin iertarea lor, mîngîierea pe creștet că nu sînt vinovați, că nu au acționat criminal.

C.T.: De ce trebuie să mă uit la două-trei televiziuni de știri ca să obțin o știre corectă, chestie valabilă și la ziare?

O.Ș.: Te vei uita multă vreme la mai multe televiziuni de știri ca să obții o știre corectă. O vei căuta multă vreme în intestinele Facebook-ului. Avem în online și foarte bun conținut, dar și minciuni, intoxicări, acuze nefondate, înjurături, conturi false, manipulări, scenarii abracadabrante. Trebuie discernămînt să separi informația corectă de intoxicări. În plus, după invazia Rusiei asupra Ucrainei, se lucrează intens să fim dezinformați. Cea mai mare dezinformare nu este că Putin e bun, ci că toți sînt răi și nepricepuți, și Zelenski, și liderii occidentali, toți o apă și un pămînt. De aici blazarea, sictirul, refuzul implicării. Asta este cea mai facilă cale: să-i înjuri pe toți. O spunea și Vlahuță, cînd se întreba: „Unde ni sînt visătorii?“. Visătorii s-au transformat în cîrcotași, iar nemulțumiții stau în hamac, la soare, zicînd că totul e în zadar.

C.T.: Cum e vremea la Timpul?

O.Ș.: E cer senin. Dacă mai apare vreun nor, acesta se ițește din cauza trecerii timpului. Îmbătrînesc și mă încăpățînez să fac presă. Presă culturală! Să fiu la lansări, la vernisaje, la premiere, să fac interviuri, inclusiv interviuri video, adaptîndu-mă noilor tendințe. Asta n-o fi vreo sminteală? Daniel Condurache, creatorul presei studențești ieșene, mi-a arătat caseta Opiniei studențești din decembrie 1989, a postat-o și pe Facebook. Parcă aș fi ultimul mohican din acea echipă de „visători“. Cristian Mungiu e un ilustru regizor, Cezar Caluschi e un prosper om de afaceri, Dan Radu s-a retras de la Ziarul de Iași și face o revistă IT, Dorina Băeșu este la CNA, Cornel George Popa scrie bune romane publicate la Polirom, Florea Ioncioaia este în zona academică, Eduard Iricinschi se ocupă de istoria religiilor în Germania, Marius Herghelegiu coace pîine, Dumitru Buzatu a fost senator PSD de Vaslui, Alexandru Lăzescu este analist politic și scrie în revista 22. Radu Eugeniu Stan și Florin Zamfirescu s-au retras definitiv din presă: le aprindem o lumînare la cimitir. Iar eu mă bucur ca un copil cînd îmi iese un interviu bun cu Andrei Șerban, cu Anca Vasiliu și Cristian Fulaș, laureați ai Academiei Franceze, cînd moderez o lansare cu George Cornilă (ce fulminant roman despre Hasdeu –Duhuri, la Polirom – a scris!), cu Mariana Sipoș (fantastică traducerea autobiografiei lui Fernando Savater, Cine ar fi crezut?,la Eikon), cu Narine Abgarian, la FILIT, în octombrie 2022 (apăruse la Humanitas Fiction Din cer au căzut trei mere, a urmat, în 2023, tot în traducerea Luanei Schidu, Simon, două romane uimitoare).

C.T.: Văd că voi, la Timpul, faceți ziarul Festivalului Enescu. Mai contează asta pentru blazon?

O.Ș.: N-avem astîmpăr! Noua conducere Artexim, prin directoarea Cristina Uruc, vrea să existe și o publicație dinamică, una care să spună povești atractive despre Festivalul Enescu, despre compozitori, dirijori, soliști, despre Enescu. O contribuție decisivă în realizarea revistei o are doamna Valentina Sandu-Dediu, muzicolog de calibru. Vor fi patru numere, în fiecare săptămînă de festival, distribuite gratuit în sălile de concert. Nu e vorba de blazon! E, pur și simplu, o revistă de festival, care arată cum dialoghează români talentați cu reprezentanți de marcă de pe scena muzicală a lumii. Cristian Măcelaru, noul director artistic al Festivalului Enescu, deschide festivalul, pe 27 august, împreună cu Filarmonica „George Enescu“, dirijînd Rapsodia Română de Enescu, dar și compoziții de Richard Strauss (Suita Cavalerul Rozelor) și Antonin Dvorák. În a doua și a treia zi de festival, îl vom vedea dirijînd, la 87 de ani, pe Zubin Mehta, cu Orchestra și Corul Maggio Musicale Fiorentino; în prima seară, Otello de Verdi, în a doua – Preludiul operei Oedip de Enescu, dar și Mahler. Se întîmplă lucruri. În România, la București.