La intersecția în care geniul dramatic se întîlnește cu histrionismul pleșcar, Horia Lovinescu își schimbase convingerile. O luase la stînga cu piesele lui, ca să poată rămîne un domn printre tovarăși. A debutat în 1954 cu o piesă realist-socialistă, în cel mai pur stil stalinist, iar un an mai tîrziu a scris Citadela sfărîmată, punînd și el umărul la demolarea lumii în care se născuse. Ceea ce nu l-a împiedicat să rămînă fidel vestimentației burgheze.
Purta costume impecabile, cu vestă, cămăși de un alb imaculat și cravate scumpe, în timp ce vara lui, soția lui E. Lovinescu, era în închisoare. Răsplata pentru piesele lui a fost pe măsură – a primit direcția teatrului „Nottara“. Dramaturgul își începea ziua cu vodcă, o continua cu vodcă și o încheia tot cu vodcă. În cabinetul de la teatru o bea din pahare de apă, încît pe la ora 3 p.m. se întindea pe canapea să-și revină. Dacă-l căuta careva care nu-i cunoștea obiceiul, secretara îl anunța cu severitate: „Maestrul reflectează!“. Pe la șase și jumătate, părintele Citadelei scotea capul pe ușă și cerea un pahar cu apă.
