Al doilea trofeu Palme d’Or din cariera lui Cristian Mungiu înseamnă, automat, încă un eșec al statului român. Nici măcar nu e un paradox; cu cât reușita e mai mare, cu atât absența statului devine mai cuprinzătoare!
La douăzeci de ani după primul Palme d’Or câștigat de același regizor, capitala României nu are o sală de premieră la care să prezinți un astfel de film. Din 1990 încoace, prostia, incultura, corupția și iresponsabilitatea administratorilor politici ai Capitalei au făcut să-i crape pereții la fiecare eveniment cultural major; nu de entuziasm, ci de cumplită inadecvare. Nu avem săli, nu avem infrastructură culturală demnă de o țară europeană și, mai ales, nu avem proiecte și nici voință.
Avem însă cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, ridicată cu bani publici în timp ce cinematografele se închideau unul câte unul. Avem deci acum locul perfect unde ne putem lua singuri la palme în fața lui Dumnezeu! Pentru păcatul de a vota mereu politicienii care construiesc biserici în loc de săli de cinema, de sport, spitale și școli. Pe cei care confundă grandoarea cu granitul și care cred că un dom uriaș acoperă incompetența și lipsa viziunii despre rolul culturii române, al sportului și al educației!
Dar asta presupune să știi ce e Cannes-ul, ce sunt Jocurile Olimpice, marile festivaluri, înainte de a le câștiga altcineva pentru tine.
Orice succes al unui român talentat îl face pe statul român să roșească; de furie că nu i-a cerut voie, de rușine că nu l-a ajutat, de neputință că nu-l poate revendica fără să mintă, de invidie că există oameni care reușesc tocmai fiindcă au învățat să trăiască și să muncească împotriva și în pofida lui.
Multe Palme d’Or-uri, dragi politicieni români!
