Cu Traian Băsescu a fost marea iubire a tinereții. De Boc zic. Simțea fluturi în stomac când turnătorul îi șoptea: „Marș și mai adu o sticlă!“. Au fost ani nebuni, cu genunchii juliți, cu nopți nedormite, anii frumoși ai idealurilor, ai slugărniciei. Cu Florin Cîțu e altceva – e pasiune în care s-a strecurat și pragmatism, și calcul rece. E maturitate. Emil Boc îl susține pe Cîțu pentru că se gândește la propiii copii. Așadar, de ce e alături de premier pentru șefia PNL: „Pentru un motiv particular, egoist, care ţine de familia mea, de fetele mele. Eu vreau ca ele să trăiască în România. Se apropie de sfârşitul ciclului universitar şi îmi doresc ca viitorul lor să fie aici, în ţara asta“.
A venit rândul să fie și egoist, a venit vremea ca Emil să mai gândească și la el. Individul care a gonit milioane de români din țară prin regimul corupt cu patru cuburi de gheață, iată, se gândește să nu-și piardă fetele în străinătate. Rar meschinăria a încăput toată într-o arătare politică atât de înghesuită. 67 de spitale închise, medicii alungați să muncească în alte țări, austeritate de tip Legiunea Franceză, corupție blondă și îmbrăcată la Paris, atâtea și atâtea dezastre, iar acum Boc vrea un viitor pentru fetele sale în țară, ca să-i aducă și lui un degetar cu apă la bătrânețe. Și când zic țară, mă refer bineînțeles la Transilvania. Aici e vorba de umor pur. După ce a plecat în șuturi de la București și s-a întors la Cluj primar, Boc a găsit și marea problemă a țării: Miticii vorbesc prea mult, sunt leneși, ar trebui să pună mâna pe treabă.
Cea mai harnică corcitură între obediență și pedelism trecuse gardul Carpaților și lătra, se răcorea după transpirațiile trase cu navetele de sticle în spinare pe la non-stop-urile din Cotroceni.