Cu un talent de mare romancieră și-a scris Helen Rappaport, fostă actriță mediocră, devenită star printre istorici, cărțile despre Romanovi și Rusia lor, despre URSS și teroarea bolșevică. Am citit După căderea Romanovilor ca pe o frescă epică a exilului rus la Paris. Un roman de moravuri excentrice, intrigi politice păguboase și de un tot mai năucitor dor de țară, care începe exuberant în La Belle Époque, continuă tragic cu marele val de exilați de după lovitura de stat bolșevică din 1917 și se încheie în surdină după sfîrșitul celui de-al doilea război mondial.
Vastul tablou vivant al lui Helen Rappaport începe pe vremea cînd marii duci ai Rusiei, care vorbesc impecabil franceza, își petrec vacanțele la Paris și aruncă nesăbuit-extravagant cu banii la shopping, pe palate de un lux incomparabil, la cazinouri și în cabarete. Aristocrații ruși, chiar și rubedeniile țarului, simt însă că urmează dezastrul, scrie Rappaport, fără să-și imagineze însă amploarea nenorocirilor care aveau să se abată asupra lor și a întregii Rusii. Cînd începe primul război mondial, cei mai mulți dintre rușii aflați în străinătate răspund la chemarea patriei, inclusiv marii duci exilați din cauza căsătoriilor morganatice în care se avîntaseră.
La aflarea veștii că Nicolae al II-lea renunțase la tron, intelighenția antimonarhică deschide șampania. După lovitura de stat bolșevică, aristocrații mai prudenți fug din Rusia care pe unde apucă. Autoarea le reconstituie parcursul periculos pînă la graniță. Cei ce rămîn la datorie chiar și după ce află de asasinarea țarului și a familiei sale sfîrșesc sub gloanțele bolșevicilor.
În 1901, Lenin spusese că pentru realizarea statului socialist în Rusia „era necesar să se taie capetele a cel puțin 100 de Romanovi“. De îndată ce pune mîna pe putere, Ulianov lansează sloganul „Moarte aristocraților“ pe care bandele de bolșevici se grăbesc să-l pună în aplicare. Nici burghezia n-are o soartă mai bună. Declarați de Lenin „dușmani ai revoluției“, burghezii sînt vînați de pegra orașelor care le devastează casele, după ce mai întîi le beau vinurile din pivniță. Intelectualii – monarhiști sau republicani –, considerați privilegiați ai vechiului regim, cad și ei pradă nebuniei sîngeroase a revoluționarilor. Cei ce au norocul să scape se exilează, încît la Paris se strîng după revoluție, în afară de duci și prinți, de politicieni și de ofițerii și soldații albi care au reușit să fugă din Crimeea, burghezi, intelectuali, artiști și scriitori. Au ajuns atunci la Paris între 40.000 și 150.000 de ruși; nici azi nu se știe cu exactitate cîți, constată Rappaport. Cei mai mulți dintre ei fac munci umile, mult sub calificarea lor. Medicii mătură străzile, foști judecători sau ofițeri albi devin portari de hoteluri, femeile fac trotuarul ca să nu moară de foame. Aristocrații care n-au nici o meserie își vînd bijuteriile sau proprietățile din Franța. Cîțiva dintre ducii și prinții ruși intră în afaceri ori își calcă pe inimă și deschid firme în care vînd lenjerie de dantelă și haine confecționate de aristocrate și de rusoaicele plătite la bucată. Burghezii și intelectualii se fac taximetriști sau muncitori pe unde apucă. De la prinți pînă la soldații analfabeți, pe ruși îi chinuie dorul de țară. Suferă de dor chiar și cei cărora le merge bine la Paris. Altfel, însă, rușii și-au adus în Franța vechile lor certuri politice și, din cauza infiltraților, agenți ai Cekăi, se bănuiesc reciproc și de trădare.
În 1929, cînd începe marea criză economică, rușii sînt atacați în presă că le iau slujbele francezilor. Rusofobia explodează însă în Franța la 6 mai 1932, cînd un emigrant rus descreierat, Pavel Gorgulov, îl asasinează pe președintele Paul Doumer. Dintre scriitorii ruși care au ales să se întoarcă în țară, din cauza rusofobiei ori cu cîțiva ani mai devreme, ademeniți de mesagerii bolșevicilor, singurii care au făcut carieră în URSS au fost Alexei Tolstoi și Ilya Ehrenburg, ceilalți au sfîrșit rău.
După al doilea război mondial, speranța exilaților că se vor putea întoarce într-o Rusie scăpată de comunism a dispărut, scrie autoarea în finalul acestei impresionante reconstituiri. Helen Rappaport mai notează că dintre nenumărații ruși care se stabiliseră în Franța după revoluție nu mai rămăseseră decît 55.000. New York-ul devenise noul Paris al celorlalți.
Helen Rappaport, După căderea Romanovilor: elita rusă în exil la Paris, traducere de Dorin Tătăran, prefață de Tudor Vișan-Miu, Editura Corint, 2023.
1.378 de vizualizări
