Pariurile domnului Cosașu

Încă nu-mi vine să cred că domnul Radu Cosașu e în altă parte. O altă parte în a cărei existență cred din cînd în cînd, ca acum, în ciuda unui tot mai precis țintit scepticism. L-am cunoscut pe vremea cînd mai fuma pipă. O aprindea tot mai rar. Apoi a trecut la țigările acelea de plastic mentolate. „Niște porcării“, zicea cu vocea lui groasă, „parcă anume făcute să regreți țigările adevărate.“ Era mai mereu binedispus, niciodată superficial, fiindcă pentru el buna dispoziție nu era decît fața mai digerabilă a gravității.

Pe atunci era redactor la Cinema și îi apăreau Supraviețuirile la Cartea Românească. Publica săptămînal în Romînia literară. Acolo avea rubrica „Telecinemateca“, după numele emisiunii de la TVR, în care scria despre viața din filme și despre filmele vieții. Textele lui erau scrise de mînă, numai cu creioane foarte bine ascuțite. În Informația Bucureștiului avea o rubrică de sport. Acolo semna „Belphegor“, pînă cînd unul dintre dobitocii care diriguiau Consiliul Culturii ori chiar ministreasa Suzana Gâdea a dat ucaz că pseudonimele trebuie să dispară din presă. N-a trecut mult și domnul Cosașu a avut de ales între cele două rubrici. Un alt ucaz, care de fapt îi era dedicat lui, hotăra că jurnaliștii nu mai aveau dreptul la mai mult de o rubrică săptămînală. A ales-o pe cea din Romînia literară,„Telecinemateca“. În anii cu campionate mondiale de fotbal, timp de o lună, Relu, cum îi spunea apropiații, schimba numele rubricii în „Pelecinemateca“.

La revista lunară Cinema, redactorii, aveau, n-aveau treabă, trebuia să fie zilnic la program. Așa decisese Ecaterina Oproiu, care conducea publicația și la televizor părea cea mai liberală ființă din lume. Cosașu, care scria repede și, cu memoria lui fabuloasă, n-avea nevoie să se documenteze, își petrecea orele pe care altfel le-ar fi pierdut la serviciu făcînd vizite prin redacțiile unde avea prieteni. Cu domnul Radu Albala, cel ce purta papion și-și prindea cu elastic mînecile cămășii ca să nu se murdărească la manșete de tușul șpalților, ca jurnaliștii de odinioară, avea lungi discuții despre Mateiu Caragiale și despre ultimul capitol din Sub pecetea tainei, dar mai ales despre demolările de pe vechile străzi din București. Cu Laurențiu Ulici și cu Roger Câmpeanu se mai întîlnea o dată pe săptămînă la partida lor de belotă, dar pentru noutățile zilnice, cele care nu puteau apărea în ziare, aceste întrevederi cu ei și cu puțini alți cîțiva erau de neocolit.

Nu mai știu dacă cele ce-mi vin în minte acum despre el le-am citit în Supraviețuiri sau mi le-a povestit chiar domnul Cosașu, la serviciu, cînd îl vizitam acasă, ori în conversațiile noastre telefonice de mai tîrziu, cînd trecea de la Stendhal la dispărutul stadion de hochei „Mișu Flamaropol”, și de la Armata de cavalerie a lui Babel la cutare observație cu tîlc a lui Mazilu, la o întîmplare cu, de toți ceilalți uitatul, Nicolae Țic sau la pariurile pe care le făcea cu timpul, în față la Cinema Tomis, în așteptarea de mai multe sferturi academice a unei întîlniri cu o tînără recent cunoscută: „Dacă primul taxi care trece e o Pobeda, o să vină și ea peste cinci minute“.

5 vizualizări