„De ce tocmai mie să…?“ s-o fi întrebat mexicanul Jorge Ibargüengoitia, lăsînd poate în suspensie restul propoziției, în momentul cînd avionul în care se afla s-a prăbușit lîngă aeroportul Barajas din Madrid. Întrebarea asta și-o pun parcă și personajele lui din Fetele moarte cînd pușcăria sau moartea le dă tîrcoale. Nu fetele moarte care cît au fost în viață și-au acceptat soarta fără comentarii, ci surorile patroane de bordeluri și căpitanul Bedoya, care au trăit de pe urma prestației lor, cu sprijinul autorităților.
Scriitor satiric de o factură specială, J.I. avea o părere înfiorător de proastă despre Revoluția Mexicană, despre politicienii care au apărut de pe urma ei și despre clasa politică mexicană în general, lovită iremediabil de corupție. Avea o părere și mai proastă despre stilul solemn în care se scria despre Revoluție, la pachet cu urmările ei înfiorătoare de mai tîrziu.
Autorii care spun lucruri neplăcute cu umor, fie el și negru, sînt acceptați mai ușor decît cei ce spun aceleași lucruri cu gravitate. J.I. susținea chiar și despre eroii Revoluției, inclusiv despre Pancho Villa, legendarul, că erau niște și coțcari și corupți, astfel că atunci cînd s-a apucat să scrie Fetele moarte pornind de la cazul celebrissim al surorilor mexicane, stăpîne de bordel și criminale în serie lungă, Delfina și Maria, J.I. a acordat egală atenție atît crimelor, cît și bunăvoinței cu care oamenii legii plătiți de cele două matroane s-au făcut că nu văd ce se întîmplă în ograda lor de unde au fost dezgropate optzeci de femei și unsprezece bărbați.
În Fetele moarte nu sînt ucise „decît“ 13 prostituate, și nu toate din ordinul surorilor Serafina și Arcángela, fiindcă patroanele sînt femei de afaceri – nu le-ar omorî pe cele care le-au îmbogățit decît dacă nu mai au încotro. Romanul parodiază reportajul-anchetă, încît nu putea începe decît „tare“, cu un atac în cel mai pur stil mafiot. Dar pe drum, pînă să dea atacul, cei patru cu ochelarii lor negri și cu o mașină albastră-cobalt se opresc la un birt să mănînce, adresîndu-se politicos chelneriței. Mai fac și alte mici fapte de oameni cumsecade. Șoferul alimentează cutia milei dintr-o biserică în construcție, iar în altă biserică Serafina îi dă un cadou Sfintei Fecioare ca să-i poarte noroc în treburile ei, în anticiparea momentului cînd deschide focul cu o pușcă mitralieră în brutăria amantului care a părăsit-o. Nu e ucis nimeni, dar firește că poliția deschide o anchetă. Iar romancierul ține aproape. Notează interogatoriu după interogatoriu, pe care le introduce într-un stil sec, expeditiv. Iar reportajul se leagă după cum merge ancheta Poliției. Astfel că merge cînd înainte, cînd după atacul de la brutărie. Cei interogați se exprimă colorat, în contrast cu stilul sec al reportajului. J.I. procedează metodic, piesă cu piesă, la fel ca ceasornicarii. Demontează atent rotițele, apoi le pune la loc, cît să verifice cum funcționează mecanismul, după care le demontează din nou.
J.I. știe că o parodie bine făcută trebuie să fie crezută în aceeași măsură ca textul sau genul de text parodiat. Te obligă să-i iei ficțiunea în serios, iar atunci cînd demontează și remontează rotițele mecanismului, o face cît se poate de convingător și mai ales fără s-o lungească. Adică respectă convenția pe care și-a impus-o, aceea de reportaj-anchetă, dar fără să uite că scrie un roman. Efectul la lectură e cît se poate de curios și de nimerit. Reportajul te captivează, însă cînd se încheie fiecare capitol îți amintești mulțumit că citești paginile unui roman, într-o subtilă schimbare a perspectivei despre care îți închipui că îți aparține cînd, de fapt, ai devenit parte a unei regii minuțioase în care e prevăzut cu ironie și rolul cititorului.
Jorge Ibargüengoitia, Fetele moarte, traducere și note de Coman Lupu, Editura Corint, 2023.
