Patrick Andre de Hillerin, file de poveste

Hater de suveraniști dinainte să fie cool

Pe Patrick îl scoteau unii suveranist în ultima vreme. Aparent dacă pur și simplu te întrebi pe ce bază a fost anulat turul 2, întrebare care nici până acum n-are răspuns, ești suveranist. În realitate, Patrick ura naționalism-legionarismul ăsta cu mult înainte să fie cool. Când eram june reporter în redacție, Patrick m-a trimis la un protest împotriva cardului de sănătate (pentru că card scris invers e drac, bineînțeles) de unde m-am întors cu niște filmări halucinante: călugări deliranți și plini de venin, oameni habotnici în uniformele Gărzii de Fier. Dar cel mai rău lucru, o poză în care un grup de copii, adus cu trenul peste noapte din județul Neamț, stăteau la poză făcând salutul legionar cu o icoană a Căpitanului în brațe. Când am venit înapoi cu materialele, Patrick a scos clasica sa exclamație de apreciere. „Dă-te-n p**a mea, Raul”. Când zicea asta știai că era ceva bun. Și a avut dreptate. Materialul pe care l-a scris a bubuit. Era cu vână și cu un pic de ură față de BOR, care accepta tacit asta. Pe atunci încă trăiam într-o societate în care așa ceva nu era acceptabil, sau măcar provoca o reacție. Norocul lui Patrick în situația de față e că nu mai apucă să vadă lumea în care genul ăsta de lucruri s-au normalizat.

R.B.

Aricii care put

Patrick avea o lista foarte precisă de subiecte care îl animă intens și o listă cel puțin la fel de lungă de lucruri pe care le urăște cu pasiune și meticulozitate de ceasornicar elvețian cu nume franțuzesc. Eram cu toții destul de familiarizați cu cea din urma, pentru că nu făcea niciun efort s-o ascundă, în schimb elementele de pe prima listă apăreau cu zgârcenie și cînd te așteptai mai puțin. De exemplu, într-o luni din 2012, în timp ce guvernul se clătina din toate balamalele și prima pagină refuza să se nască deși îi fuseseră aduse apă caldă, prosoape și chiar și rime, Patrick care își livrase paginile ca un tocilar de pe la 1 noaptea a spart zgomotul de greieri din cameră: „Băi, voi știți ce ai dracu’ sunt aricii? Zici ca sunt așa, simpatici, dar mușcă… și put! Am unul salvat acasă, băi, nene, îți mută nasul din loc, nici nu știu ce mă fac cu el după ce iese din hibernare”. La care alt savant din încăpere i-a răspuns: „Stai așa, vorbim aici de ariciul european sau de ariciul african?”

R.C.

E ca România, mă, arată bine până te uiți mai atent și începi să te enervezi

Eram prin 2014, dacă nu greșesc, și-l invitasem la o sindrofie la Alba Iulia, pe el și pe Vlad Ursulean, să stăm la taclale și să le povestească jurnaliștilor locali despre presă și cât sens a mai rămas în existența și viitorul ei. Printre povești și șuete, printre beri și terase, i-am făcut pe ghidul prin oraș. Venise prima dată în micul burg, de când Cetatea Alba Carolina fusese restaurată. Erau niște ani în care cea mai mare cetate de tip Vauban făcea senzație prin ziare și social media. Și, pe undeva, pe bună dreptate era așa. Numai că eu, la fel de captiv ca și el nevoii de a afla și explica costurile din spatele oricărei „realizări”, îi prezentam fiecare obiectiv nu doar din punct de vedere istoric sau cultural, ci mai ales din punct de vedere al costurilor și beneficiarilor reali, din prisma parandărăturilor și modalității de atribuire a contractelor. Au fost câteva zile în care l-am văzut trecând de la uimire și admirație la grimasă și nerv. Ne-am întâlnit după o vreme, la București, cu niște prieteni, iar unul dintre ei l-a întrebat cum i-a plăcut la Alba Iulia. „Băi, e frumos ce au făcut ăia acolo, dar e ca România, arată bine până te uiți mai atent și începi să te enervezi. Însă mergi să vezi Cetatea, că merită. Și dacă vrei să te enervezi, ia-l pe Cristorian să ți-o prezinte.”

A.C.

Ultimul Bal, cu Patrick

Poți cunoaște un om în trei zile? Nu, dar te poți simți bine cu el, îl poți înțelege – și el te poate înțelege – și poți învăța de la el. Că atât am petrecut cu Patrick: trei zile de toamnă, în 2010, la Balul „Academiei Cațavencu”. Ultimul bal, „The Last Waltz”…

Redacția era la Universitate: am luat o piatră în gură, dar și două sacoșe cu beri în mâini, din micul magazin de la parter. M-au primit Nic Sârbu, alt mare dispărut, și Patrick. M-au primit și m-au interogat: cum sunt, ce mai fac în rest, ce citesc, ce ascult, ce îmi place, în general. La Bal am băut până la sfârșit, după care m-a tras într-o berărie, ca doi Cațavenci adevărați, în costume și cu gambete; erau acolo și alți colegi, ieșiți tot de la Bal și îmbrăcați la fel, ca niște călători temporali întorși din trecut. A doua zi, Patrick m-a dus prin alte și alte locuri, cu alți oameni și cu alte idei, și am discutat mult. El voia să afle tot ce se poate afla despre orice și a rămas puțin dezamăgit când i-am spus că eu sunt dezamăgit de actualitate, că vreau să ies din ea, că tot ce se întâmplă la noi – în politică, în viață, în jur – până la urmă te distruge, dacă te implici prea mult. Patrick s-a implicat până la capăt.

Cip IEȘAN

Wish You Were Here

Prima ședință de redacție Cațavencii, iunie 2011. Chiar prima, cea în care începeam să plămădim, pe cadavrul cald încă al defunctei Academia Cațavencu, noua revistă. Ăsta-i momentul întîlnirii mele cu proaspăt revenitul în colectivul redacției Patrick André de Hillerin: cuvintele care-mi produseseră ecouri în minte atîta vreme căpătau și o voce, mult timp după ce-l cunoscusem, treptat, săptămînă de săptămînă, citindu-i articolele din Cațavencu, încă din anii ’90. Un coleg exigent, dedicat trup și suflet revistei și cititorilor, pentru care dădea totul – talent, inteligență, nervi, timp.

Ferm în convingerile sale, necruțător cu prostia, impostura și hoția, curajos pînă la inconștiență, Patrick a fost un jurnalist de investigație înzestrat cu o incisivitate a cuvîntului care, în cei peste 35 de ani trăiți în presă, i-a făcut să tremure pe mulți politicieni corupți. Fragmente din activitate, comentată într-un stil foarte personal, autoironic, a lăsat moștenire, în ceea ce de luni, 28 septembrie 2026, a devenit testamentul său profesional: serialul publicat în revistă sub titlul În pat cu redacția, scris cu ceva vreme înainte de a o părăsi din nou. De data asta, definitiv.

Acum, cînd vorbim despre el la trecut, prefer să mi-l amintesc pe Patrick cel din toamna lui 2021, de la Cupa Presei la Pescuit organizată la Gura Portiței, cînd am cîntat împreună la karaoke Wish You Were Here, piesa compusă de Gilmour și Waters, la plecarea lui Syd Barrett din Pink Floyd în psihedelic. Momentul ăsta de apropiere dintre noi a continuat la o sticlă de whisky, pînă dimineață. A fost o noapte memorabilă, în care mi-a destăinuit niște gînduri ce vor rămîne doar într-un sector afectiv al creierului. Pînă ne vom întîlni din nou, Dincolo, ca să reluăm discuția de unde am lăsat-o, cu tot ce-o mai fi rămas în sticla aia vărsată pe mormînt.

Grig Bute

Sediul central

Depinde de noi cu ce rămînem după ce ne părăsesc cei dragi sau apropiați. Alegem amintirile („numai de bine”) care ne definesc relația, și pe noi, și pe cel plecat. Am o amintire cu un Patrick tînăr, încă la liceu, asumîndu-și o sarcină nu tocmai ușoară în redacție. Voia să demonstreze că merită să fim colegi. Cum noi tot ne-am mutat cu sediul dintr-o parte în alta, goniți de chiriile majorate peste noapte, la un moment a venit o idee. În București stătea neterminată o clădire mamut socialistă, viitoarea Casa Radio care nu a mai fost, vizavi de Parcul Operei. Am zis să facem o meșă uriașă pe care să scrie Academia Cațavencu, Sediul Central. Și să o punem cumva pe frontispiciul viitoarei ruine. Ne întrebam cum să facem, să găsim o firmă, o pilă, o cunoștință care ar putea să ne ajute. „O fac eu” a zis Patrick Liceeanul. Ne-am uitat la el cu încredere și cu neîncredere, în același timp. Oricum, nu voiam să i se taie elanul, așa încît am aprobat. Să vedem ce poate puștiul.

Pe atunci avea o prietenă la Arte Plastice, pe care a cooptat-o. Ea a fost cea care a scris, a pictat, de fapt, textul. Era o meșă lungă de cîțiva metri și lată de peste un metru, să se vadă bine pentru trecători. Era o farsă, desigur că nimeni nu credea că stăpînirea ne-a acordat nouă hardughia să ne facem sediul, sediul central în ea.

Patrick a reușit. A uzat de toată priceperea lui și, în final, meșa a ajuns sus, pe frontispiciul fostei „viitoarea Casă Radio”. Cîteva zile, o parte din trecători au privit, zîmbind, farsa redacției. Chiar peste drum de clădire era o stație de troleibuz, așa încît era tot timpul cineva care arăta, sus, cu degetul, spre isprava lui Patrick și comenta.

Dar cum încă mai existau, și atunci, colective de oameni ai muncii care-și arătau indignarea cu orice nu se potrivea în mintea lor, după aproape o săptămînă, meșa a fost dată jos. De niște tovarăși care păzeau șantierul sau doar se codeau pe acolo.

A fost o glorie cu termen redus, acolo, pe Casa Radio, dar pentru mine a rămas o amintire puternică, voioasă și ea îmi va însoți orice evocare a numelui celui care, prin particula „de” a înnobilat, niște ani, și redacția noastră. Odihnește-te în pace, Patrick André de Cațavencu!

Ioan T. Morar

Minitehnicus și vulpea bătrînă

În 1992 sau ’93, hălăduiam pe la Uniunea Scriitorilor, unde, întîmplător, bea și redacția Academiei Cațavencu, pripășită pe lîngă Dinescu. Întîmplarea a făcut să fi fost de față cînd Soros (cine altul) a adus în redacție trei computere Apple, scumpe ca moartea: un Centris 610 și două Classic-uri, pentru cules. Ba, să nu mint, și-o imprimantă. Care cînd mergea, cînd nu mergea. Mie mi s-a topit inima. Inginerilor de acolo, computerele le erau mai străine ca limba spargă. Singurul care le-a dat tîrcoale și care a mirosit ce minune tehnologică pogorîse a fost un lungan, etern lipit de cîte o sticlă de bere, gălăgios, îngîmfat, atoateștiutor, pe care maturii (și ei mai mici cu zece ani decît mine) îl luau finuț la mișto. Era Patrick. Așa cum, mai tîrziu, Emil Constantinescu avea să devină celebru pentru Kenturile aduse Seniorului Coposu, Patrick era primul trimis după țigări sau băutură.

Ehei, cîte nopți am pierdut instalînd și dezinstalînd împreună softuri piratate sau, nițel mai tîrziu, pîndind pe firul telefonic caseta video porno cu Pamela Anderson… Toate ca toate, da’ caseta tot n-am văzut-o. Peste ani, Patrick avea să răstoarne viziunea suprematistă a subsemnatului. Cică, zicea el, cînd am văzut computerele, n-am mai ieșit din redacție.

Florin Iaru

Patrick: „N-am nevoie să întreb. Știu deja.”

Ne știm de 16 ani. Ce ne-a apropiat mai întîi? Întîmplarea care ne-a pus birourile unul lîngă altul. Pofta de-a trăncăni la șase dimineața, după ce pleca revista la tipar. Sau poate doar gravitația. Doi urși bine trecuți de sută n-au cum să nu atragă, e geofizică elementară.

Era prin 2010, iar redacția era la Universitate. Se aflase că un cunoscut băiet de radio apreciase atît de mult scriitura din Academia Cațavencu că o cam citise pe post, uitînd, în patima sa, să precizeze și sursa. Să fi fost un text, să fi fost mai multe, nu mai știu. În cazul acela, vreau să spun, că în general, ce să mai vorbim… Acuma, na, poți să blamezi omul că apreciază? Nu poți. Și, tocmai de aia, Patrick îi dădea un telefon de sinceră apreciere. Unul unde, cu o voce catifelată și prietenoasă, îi explica foarte calm că legea protejează drepturile de autor, și cititul pe post în asemenea condiții ar putea fi interpretat ca furt intelectual, iar furtul e cam penal… Vorba lui Gellu Naum, vai ce păcat, vai ce păcat, că nu a fost înregistrat acel moment înălțător cînd domnul realizator se smiorcăia umilitor spre desfătarea focilor.

Ultima dată nu ne-am văzut. Degeaba m-aș fi urcat pe bloc, pînă-n Jurilovca tot nu pot vedea. Am vorbit la telefon. Îl sunasem să-mi vărs nervii pe o chestie. M-a ascultat, în parte revoltat, în parte amuzat. Era de acord. Nu rezist: „Da-mi place că nici măcar nu-ți pui problema dacă ți-am turnat gogoși”.

„Am lucrat împreună atîția ani. N-am nevoie să întreb. Știu deja.”

Dan Darie

Patrick povestitorul

Patrick era unul dintre acei jurnaliști despre care se spune că-i citești cu plăcere și atunci când nu ești de acord cu ei. În cazul lui, motivele erau destule. Dincolo de filtrul subiectiv, textele lui păstrau o salutară aderență la fapte. Raționamentele, chiar și impregnate puternic de parti pris-uri, erau totuși cât se poate de clare. Patrick scria cu sofismele la vedere, într-o limbă clară și expresivă care de obicei e marca unor genuri literare mai serioase. Apoi, îl citeai pentru că era el însuși un personaj. Scrisul lui coleric își alegea doar ținte mari, cu care se lua la trântă de pe picior de egalitate, nu fără un oarecare efect comic. Dacă un președinte de stat spunea vreo enormitate, se ridica de la birou și pufnea nemulțumit trecându-și mâna prin păr ca și cum ar fi fost o ofensă personală. Dar asta-i partea pe care-o poate bănui și un cititor, pentru că se întrevede în textele lui. Mai greu de văzut din afara redacției era generozitatea lui față de tineri și debutanți, pe care-i ajuta să publice în revistă. Sau poveștile lui din alte vieți, când lucrase în publicitate ori umblase cu mașina prin deșerturile Africii. Dacă într-o zi de luni auzeai prin redacție că se vorbește despre berberi din Mauritania, știai a cui e povestea.

Dan Panaet

Apucăturile lui Patrick

Patrick a fost prietenul meu cu care m-am certat de câteva ori ca lumea. Și cu care am râs apoi despre asta. Deși fiecare a rămas, mai departe, pe pozițiile lui. Patrick era un tip dedicat și pasional: ca prieten, dar mai ales ca jurnalist. Nedrept de dedicat uneori meseriei. Alteori contondent, pentru că i se părea de nescuzat să te oprești la mijlocul drumului atunci când cauți adevărul. N-a făcut nimic cu jumătate de măsură, iar asta nu e puțin lucru. Și, uneori, sunt unii care nu prea pot ierta asemenea apucături.

Mihai Radu