Ca cetățean angajat de capitaliștii ăia răi care nu vor să ne primească în Schengen, fac multe drumuri în afara țării. Cele mai multe dintre ele cu avionul, deci Aeroportul “Henri Coandă” e un fel de a doua casă, unde parchez și de două ori pe săptămână.
În calitate de românaș care lucrează afară și altceva decât buzunarele turiștilor naivi
din marile capitale europene, am început să mă obișnuiesc cu tot felul de chestii urâte. Cum ar fi civilizația, pe care uneori uit să o las acolo unde o întâlnesc și o iau cu mine acasă, că trece fără probleme de filtrele de securitate. De filtrele lor, că ale noastre țiuie întruna, să nu care cumva să fie introdus virusul ăsta în așa frumusețe de țară.
De pildă, vineri spre sâmbătă am dat o fugă la Amsterdam. Da, se vinde în continuare la liber tot, și dacă nu ai cetățenie, deci poți să te faci muci legal, stați fără griji. Pentru că vin de la Ploiești, mă deplasez cu autoturismul proprietate personală. Adică mă plătesc capitaliștii pentru munca mea, dar nici chiar așa, cât să deconteze japcă, pardon, taxi de la Ploiești la Otopeni. Sau invers. Mașina o las în parcare. Și pentru că civilizație, cum vă spuneam, dar mai ales pentru că sunt prea sărac ca să rămân fără ea, nu o las sub podul de pe DN 1, ci în parcarea amenajată special în incinta aeroportului. Scrie frumos “parcare pe termen lung”, e cu barieră, cu chitanță, inspiră încredere. Dar liniștea ta de om care stă pe avioane mai mult decât acasă are un preț pe măsură: 40 de lei pe zi…
Sigur, asta nu ar fi o gaură-n cer, ci doar în buzunar,
dacă pentru banii ăștia ai primi și vreun serviciu. Am revenit pe Otopeni duminică seară, deci când se termina deja a doua zi de ninsori abundente în țară. Vineri, când plecasem, pe jos era ciment. Când am văzut însă că nici pista de aterizare nu era deszăpezită, știam că nu voi pleca acasă cu mașina mea proprietate personală. Am zis să-mi încerc însă norocul și am trecut și prin parcare. Nu numai că era blocată, dar era o aventură și să ajung la mormanul de zăpadă care o ferea de privirile indiscrete.
Noroc că reflexele de român mi-au rămas intacte și am chemat pe cineva să mă ia de la aeroport. Am plecat acasă, revenind a doua zi, cu lopeți, racletă, mătură, de parcă lucram la echipa de curățenie a aeroportului. Sigur, m-aș fi integrat cu greu în comandamentul prezent la fața locului și alcătuit din câțiva neni cu mai mult chef de vorbă decât de muncă și cu un utilaj care nu putea face minuni, fiind, la rândul lui, manevrat de o eroare umană.
Dar, cu un costum portocaliu și disponibilitate la efort,
cred că aș fi putut obține niște rezultate frumoase: amortizarea costurilor de parcare, plus obținerea unui profit frumușel de la alți naivi ca mine, coborâți din avion în costumele lor de făcut bani peste hotare, pentru plata unor servicii românești, la întoarcerea acasă.
Neinspirat din punct de vedere vestimentar, dar nu și logistic, mi-am scos sinistrata dintre nămeți în vreo juma’ de oră și m-am dus să achit distracția: 100 de lei. Bucuria deszăpezirii însă, plus sentimentul ăla pe care-l ai față de conducerea aeroportului când îți scoți din cur zăpadă – neprețuite!
