Petrov, un model pentru democrațiile lumii

Traian Băsescu, din ce în ce mai cunoscut de generațiile prezente și de cele aproape viitoare drept Petrov, deplorabilul turnător al Securității care ne-a ajuns președinte pentru zece ani, a fost, în felul lui inimitabil, un inovator. Poate exagerăm cu partea despre inimitabilitate, pentru că, de fapt, metodele lui Traian Băsescu au fost, sunt și, probabil, vor mai fi preluate de politicieni mai puțin înzestrați cu imaginație, capabili, totuși, să vadă potențialul unei idei bune.

Multe lucruri au existat

în politica românească și, cu siguranță, vor exista și după el. Și mârlănia, și grobianismul, și nepotismul, raderea banilor publici, implicarea serviciilor secrete în economie și politică și multe altele. Băsescu a adus, însă, ceva nou față de primii doi președinți de după 1990: iluzia apropierii de popor. Iliescu era iubit, dar nu iubea excesiv apropierea de mase, Constantinescu era atât de mândru de bățul din dos încât nu prea-ți venea să te apropii de acest Cuza reîntrupat în propria-i imaginație. Revenit cu picioarele pe pământ după doar un mandat, Emil Constantinescu s-a apucat de băi de mulțime de-abia după ce n-a mai fost nimic. Prea târziu, însă, pentru a îndepărta mirosul pregnant de elitist inabordabil.

Ei bine, Băsescu a pretins, mereu, că e de-acolo, din mijlocul mulțimii, și că doar un noroc deosebit l-a scos pe el în față. Putea fi oricine în locul lui, orice om care înjură vârtos, care bea din sticlă în piața publică de Revelion, care nu încearcă, ipocrit, să folosească „rom“ în loc de „țigan“.

Când a simțit el nevoia, Traian Băsescu a dus această falsă apropiere de popor și mai departe și a folosit-o și mai demagogic. A mimat consultarea populară, a încercat și a reușit să dea susținătorilor lui senzația că vocea lor chiar contează, deși știa și el foarte bine că aceste consultări populare extinse sunt departe de a putea produce efecte legale.

Traian Băsescu a introdus în politica românească referendumul de imagine, ca presiune politică. Asta, într-o țară în care referendumurile păreau niște chestii destinate doar unor momente solemne și nu neapărat importante.

Supus el însuși, mai întâi,

unei premiere, unui referendum de demitere, pe care l-a câștigat la scor, Traian Băsescu a scos din teacă referendumul de răzbunare. În același an cu prima încercare de răsturnare a sa prin referendum, Traian Băsescu a convocat, la rându-i, pentru data de 25 noiembrie 2007, un referendum prin care cerea părerea românilor referitor la tipul de vot uninominal ce ar urma să fie implementat în România. De fapt, întrebarea de la referendum era de tipul doi în unu: „Sunteți de acord ca, începând cu primele alegeri care vor fi organizate pentru Parlamentul României, toți deputații și senatorii să fie aleși în circumscripții uninominale, pe baza unui scrutin majoritar în două tururi?“. Cei care răspundeau „Da“ acceptau și că alegerea parlamentarilor ar trebui să se facă uninominal, dar și că sistemul uninominal ar trebui să fie unul de tip majoritar, în două tururi, cam ca alegerea primarilor și a președinților. Lumea a plecat mai degrabă după fenta asta și nimeni nu și-a dat seama, atunci, că Băsescu inaugura seria referendumurilor de sprijinire a altor alegeri. pentru că pe 25 noiembrie 2007 a avut loc și primul scrutin pentru alegerea reprezentanților României în Parlamentul European. Scrutinul acesta în sine fiind o premieră, iar alegerile europarlamentare fiind și atunci lipsite de interes pentru marea masă a votanților la nivelul întregii Europe, Traian Băsescu a găsit o cale de a mobiliza electoratul care-i era favorabil. Stratagema a dat roade. Cele două partide apropiate de Băsescu în 2007, PD și PLD, care urmau în curând să devină unul singur, PD-L, au câștigat 16 locuri în Parlamentul European, adică exact atâtea cât au câștigat împreună PSD și PNL, pe lângă care PD era, încă, un pigmeu.

Rezultatul referendumului? Nu a interesat pe nimeni. Dincolo de faptul că nu s-a atins cvorumul, deci nimeni nu a putut pretinde că oamenii își doresc, cu adevărat, vot uninominal, parlamentarii români au impus, totuși, votul uninominal, dar într-o variantă experimentală și nefuncțională. Votul uninominal a funcționat în România la alegerile parlamentare, în formule diferite, doar în 2008 și 2012, după care s-a renunțat la acest sistem și s-a revenit la votul pe liste.

Dar Traian Băsescu a făcut primul pas pe drumul referendumurilor a căror unică finalitate era, de fapt, mobilizarea electoratului în favoarea intereselor lui Traian Băsescu.

A doua oară când Traian Băsescu

a convocat un referendum care îl coafa a fost în 2009. Atunci, Traian Băsescu a convocat un referendum care s-a suprapus cu turul I al alegerilor prezidențiale, întrebându-i pe cetățeni dacă sunt de acord cu un Parlament unicameral și dacă vor ca numărul parlamentarilor să se reducă la doar 300. Era felul lui de a se lupta cu partidele politice care-i erau ostile.

Chiar dacă referendumul a trecut, a fost validat, el nu a avut nici un efect legislativ, fiind un referendum consultativ. Pentru a avea loc modificările dorite de Băsescu, ar fi fost nevoie de un referendum constituțional și de schimbarea Constituției. Dar pe Traian Băsescu nu asta îl interesa, ci demonizarea partidelor politice, astfel încât o guvernare din ce în ce mai autocrată din partea sa să pară legitimă alegătorilor. Nu a părut, dovadă rezultatul referendumului pentru demiterea președintelui din 2012. 7.403.836 de români au votat pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, cu două milioane mai mulți decât au votat vreodată pentru alegerea sa. Dar nu a fost suficient.

În fine, Traian Băsescu nu

a mai convocat vreun referendum în cariera sa prezidențială. Nu mai avea mize, nu mai avea de ce să-i păcălească pe oameni că părerea lor contează.

Dar modelul a fost preluat de Klaus Iohannis, care a convocat așa-numitul „referendum pe Justiție“ în 2019, chiar în ziua alegerilor europarlamentare, asemeni primului referendum convocat de Traian Băsescu. Mișcarea lui Iohannis a avut rezultatul dorit, la europarlamentarele din 2019 triumfând partidele care mimau cel mai bine pe vremea aceea că ar fi preocupate de Justiție: PNL și USR. Faptul că, a doua zi după alegeri și referendum, Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv și încarcerat le-a dat oamenilor senzația că au înfăptuit, prin vot, ei înșiși, un adevărat act de justiție. A fost prima dată când poporul român a avut impresia că justiția se poate înfăptui prin referendum.

De la Klaus Iohannis, un mare călător,

modelul referendumurilor lui Băsescu a trecut granița, în Moldova, unde Maia Sandu a convocat un referendum în ziua primului tur al alegerilor prezidențiale. De data asta, ulciorul era să ajungă la izvor spart în bucățele.

Ceea ce Maia Sandu a crezut că este o idee bună, care o va ajuta în alegerile prezidențiale, era să coste Moldova însăși integrarea sa europeană, și așa destul de incertă. Se mai întâmplă și din astea atunci când politicienii tratează viitorul țărilor lor cu cinism interesat.

În fine, cel mai recent urmaș

al practicilor lui Băsescu este Nicușor Dan, care s-a gândit să convoace și el un referendum, de data asta local, chiar în ziua turului I al alegerilor prezidențiale. Doar că Nicușor Dan are aceeași capacitate de a excita electoratul pe care o are și o scândură care se lovește de o bară metalică, pretinzând că face strip-tease.

În condițiile în care candidații la prezidențiale ai PNL și USR au pierdut vădit votul celor din diaspora, cineva s-a gândit că va fi nevoie de o emoție puternică în rândul electoratului bucureștean, cel mai numeros din țară, astfel încât acesta să îi împingă în turul al II-lea fie pe doamna Lasconi, fie pe domnul general Ciucă.

Mai sunt mai puțin de două săptămâni până la turul I al prezidențialelor, iar emoția se lasă așteptată.

Dar cine știe? Crucea doamnei Lasconi pare suficient de mare ca să facă singură minuni…