„Prinţul“ i se spunea lui Petru Dumitriu, în perioada lui de glorie din ţară. Se îmbrăca elegant într-o vreme cînd alţii îşi dădeau hainele la întors. Avea datorii mari pe care le trata cu nepăsare. Îşi legalizase relaţia cu Henriette Yvonne Stahl, care era mult mai în vîrstă decît el. Şi fuge Petru din ţară. HYS e luată la anchetă de Securitate, ca atîţia alţii.
Mulţi ani după aceea, Andriana Fianu, care era un fel de factotum la România literară, îmi spunea că se duce la Paris să se întîlnească cu el. Dumitriu era pe lista neagră, dar ea vorbea despre el fără nici o apăsare. Cînd se întorcea de la Paris, ne spunea ce bine-i merge lui Petru. I-a rămas devotată şi după 1990. Apare Petru Dumitriu în ţară – Adi Fianu era locotenenta şi piarista lui. Romancierul, cam pleoştit financiar, altfel ţanţoş. Bătrîna Adi se uita la el cu o iubire veche care putea părea ridicolă. Prinţul devenise un bătrînel guraliv, iar din legendara lui eleganţă nu mai rămăsese nimic. Pînă şi ochii lui teribili căpătaseră o nuanţă alburie, încît dacă n-ar fi fost bun de gură, te-ai fi uitat la el ca la relicva celui care fusese pe vremea cînd i se spunea „Prinţul“.
Oricat de frumos ar fi fost in tinerete, nu era posibil ca la peste 80 de ani sa arate ca un june-prim.Dar romanul sau „Cronica de familie” ramane in istoria literaturii romane ca unul dintre cele mai izbutite si pare miraculos daca ne gandim in ce perioada cumplita a societatii romanest a aparut.