Traian T. Coșovei era el superstițios, dar cu umor. Așa că, atunci cînd făcea cîțiva pași înapoi, dacă-i tăia calea o pisică neagră, sau se apuca de prohab cu o energică discreție la vederea vreunui călugăr, îți dădea explicații de un umor fără cusur. Una dintre ele suna cam așa: „Moșule, dacă statisticile bătrînești zic ceva, sînt mai de încredere decît statisticile din Scînteia!”. Alta: „De ce să zgîndărim soarta, dacă știm cum să n-o facem?”. De fapt, Traian își mai și juca superstițiile. Cînd îl luai la bani mai mărunți, poetul îți răspundea, cu inteligența lui scăpărătoare, că astfel își asigură o posteritate binevoitoare, atunci cînd va fi cazul.
Radu Cosașu, și el de o inteligență formidabilă, ateu simpatic, dar cu un panteon de zeități din lumea artei, purta pe vremuri la gît cîțiva căței de usturoi într-o punguță de piele. Nu-i plăcea să vorbească despre rostul punguței, încît nici azi nu știu dacă o purta din cauza relațiilor sale semireligioase cu șansa sau din pricină că încasase o rafală de lovituri din partea Partidului în care se înscrisese cu avînt în tinerețe și care-i dăduse la cap în 1956.
Costache Olăreanu avea o părere proastă despre o anumită zi a săptămînii, cînd prefera să-și reducă motoarele sociabilității sale. Să fi fost ziua cînd, din cauză că se dusese la ședințele Transcendentaliștilor, fusese anunțat de sus că era trimis la munca de jos și să zică mersi pentru numai atît? Conul Costache, spre deosebire de alți transcendentaliști persecutați, prefera să nu vorbească despre asta nici după 1989. Povestea însă cu plăcere despre experiențele sale la munca de jos, cînd fusese protejat de muncitorii din întreprinderea unde fusese trimis la un soi de reeducare, ca muncitor necalificat.
Cîțiva dintre colegii mei de facultate, scriitori optzeciști publicați sau în curs de publicare ori cu ambiții scriitoricești lipsite de consecințe, aveau grijă să scrie măcar cîteva rînduri de Revelion, înainte de ora fatală, ca să le meargă bine și în anul următor. Cred că povestea asta era mai degrabă un moft al optzeciștilor decît o superstiție profesională. Cum-necum, însă, într-un an, de Revelion, se făcuse coadă înainte de 12 noaptea la mașina mea de scris, iar un prieten apropiat era cît pe-aci să rateze momentul ciocnirii paharelor de șampanie fiindcă mai avea ceva de scris la textul care trebuia să-i aducă noroc.
