Poetul uniunii naționale

Cînd poetul Ion Drăgănoiu își ridica semeț cămașa să-ți arate cicatricile de pe burtă, te treceau fiorii. Avea cinci, dintre care una pornea de la buric și-i ajungea în coșul pieptului, și împreună cu celelalte patru mai mici, dar aproape tot atît de impresionante, prin însumare, păreau un memento al chirurgiei victorioase. Și-a luat poetul certificat de handicapat sau, cum îi zicea el, „diplomă de suferind emerit”. Pe atunci se făceau partide, sindicate și asociații într-o frenezie națională. Drăgănoiu, om cu idei, lucra la radio. Avea o voce groasă cu care rotunjea impunător cuvintele. Cu ajutorul ei voia să facă o uniune națională a handicapaților, ceea ce ar fi însemnat o forță de cîteva sute de mii de persoane. De-aici, socotea el, putea ieși un partid de stînga, să mai taie din aripi FSN-ului. Poetul mă ținea la curent cu evoluția proiectului său unionist. Trecuse de faza negocierilor, urma înscrierea la tribunal a marii federații. Cu o seară înaintea evenimentului, are loc un banchet, di granda, la un restaurant, în contul viitoarelor sute de mii de cotizații. Totul a mers ceas, cu discursuri de frăție și elogii reciproce. Cînd a venit nota generală de plată, a ieșit scandal. Drăgănoiu, calm, a făcut un apel la handicapații de bine, să nu se lase provocați. N-a ajutat la nimic, banchetul s-a spart prin fuga participanților, deși, ca să-i oprească, Drăgănoiu le-a arătat celor care vedeau cicatricile războiului său cu moartea. Dar cum n-avea nici el bani să plătească banchetul, i-a dat cuvîntul unui orb înflăcărat și a șters-o.