Poetul Sergiu Adam e unul dintre marii pescari dintre Prut și Dunăre alături de care am avut onoarea să-mi încerc norocul pe baltă.
Era pe vremea lui Ceaușescu. Mă invită Sergiu la un lac infailibil, doar că lacul acela era aproape de granița de sus a româniei, iar benzina era pe sponci. pe atunci pescuitul se făcea mai ales în scopuri alimentare și un kil de pește proaspăt făcea oficial cît vreo patru litri de benzină. Altfel, benzina era mai scumpă, dar n-aveai de unde s-o iei. Ajunge soția mea la Bacău, acasă la Sergiu, după care preia el volanul și, pentru prima oară, Lada ei trece de 140 pe oră – șoseaua era goală, dar orișicît. Balta de lîngă graniță avea o insulă în mijloc. Acolo m-a lovit un noroc de nu mai știam unde să pun crapii pe care i-am prins, în timp ce Sergiu umbla în căutarea lui, pînă a dat de el. Cînd am plecat nu mai aveam loc în portbagaj de cît pește prinseserăm. Daniela era frîntă de oboseală, așa că Sergiu a luat din nou volanul. Nici el mai odihnit. Conducea mașina pe întuneric și dădea să adoarmă, așa că am stat lîngă el, i-am spus toate bancurile pe care le știam și pînă la urmă l-am ținut treaz cu Punguța cu doi bani, într-o combinație cu Povestea P… oveștilor pe care am lungit-o pînă la Bacău. A doua zi, poetul mi s-a plîns că a făcut febră musculară în două locuri. La piciorul cu care apăsase accelerația și la membrul său erectil care-l împiedicase să adoarmă la volan, din cauza lui Creangă.
