Pînă acum cîțiva ani, dacă nu combăteam telefonic cu Radu Cosașu despre Campionatul Mondial de fotbal, parcă nu mergea treaba cum trebuie. Ca să zic așa, puiul fript era în fața mea, pe farfurie, cu garnitură cu tot, dar lipsea mujdeiul de usturoi. Pele-enciclopedistul fotbalului știa să dea iuțeală și savoare comentariilor de pe margine și avea totdeauna un ce al lui despre ceea ce se petrecea pe teren.
Nu că ne-am fi răcit în ultima vreme, dar pînă miercuri, 4 iulie, la prînz, nu l-am sunat. Mi se părea că pînă atunci eram de acord. Dar atunci i-am dat telefon fiindcă mi se părea că puiul din farfurie e un fake. Și că fotbalul mondial a devenit o uriașă mașină de spălat bani negri. Chestie pe care Cosașu mi-a confirmat-o, cu argumente suplimentare, dar întrebîndu-mă: „Și dacă e așa, de ce ne mai uităm cu sufletul la gură la fotbal?”. Să-i zic că dintr-o sceptică naivitate, asta ar fi însemnat că sîntem proști cu pretenții. Că am ajuns să credem că fotbalul s-a transformat într-o frumoasă ficțiune în care scenariul e scris dinainte? Nici asta nu funcționează decît parțial, căci altfel ar însemna să arunci cu rahat și în echipele care-și dau sufletul pe teren, pe bune.
Totuși, cum mama dracului de a fost eliminată Spania de Rusia? Și cum de au tăcut spaniolii după ce au fost furați de un penalty în prelungiri, după o ținere îndelungată în careu, și de tricoul, și de pieptul spaniolului, mai ceva ca la lupte libere? Căci acum nu mai merge să spui că n-a văzut arbitrul, fiindcă pe margine sînt șase motani care se uită la televizor și care ar trebui să-i strige arbitrului în cască: „Gicu, a fost penalty!”. Cosașu mi-a reamintit că pînă și la Olimpiadele antichității s-au făcut aranjamente, fiindcă se pare că operațiunile de acest soi ar face parte din stofa noastră genetică, încă de pe vremea cînd am început să punem primele capcane și am descoperit că ne putem folosi cuvintele și pentru a minți, nu numai pentru a comunica pe bune.
De altfel, în materie de război pe bune, nu în lupte sportive, începînd din vechimea vechimilor, admirăm talentul celor care izbutesc să-și mintă adversarii pe cîmpul de luptă. Însă minciunile din fotbal, mai ales cele colective, nu fac altceva decît să spurce și această ultimă redută a onestității, cea despre care Albert Camus, fost fotbalist, spunea că a fost singurul loc în care s-a simțit liber. Or, mai nou, libertatea fotbaliștilor ține și de faptul că au început să facă politică, ei cu picioarele, alții cu capul, dar fără cap.
1.199 de vizualizări
Anglia a fost cea mai mare minciuna de la acest mizerabil CM. Bine ca ne-au scapat croatii de slugile bucingamului. A vrut FIFA sa ii faca neaparat campioni mondiali, programandu-i sa joace tocmai cu Columbia si Suedia, pe care i-ar fi batut si regina lor de 100 de ani de la bucingam, dar uite ca, din fericire, croatii i-au trimis la relaxare in cea mai cunoscuta statiune a lor ( a croatilor, desigur).
Fara expresia „pe bune ” nu stiti sa scrieti ?