La fel cum mai toate religiile din lume pornesc de la premisa că fiecare dintre noi are un suflet, eu pornesc de la premisa că în fiecare dintre noi e un mic cocalar, de obicei reprimat cu ajutorul simţului penibilului. În ceea ce mă priveşte, totuşi, în anumite momente de hedonism, cocalarul primordial ţine să iasă la suprafaţă. Poate nici un moment nu mi s-a părut mai de băştăneală decît ideea de a fi dus cu limuzina undeva. Asta pînă am făcut-o cu adevărat.
Adevărul e că limuzina e cam cel mai accesibil miraj al bogăţiei. La numai 100 de euro pe oră, într-o zi fără trafic ieşi un pic mai scump pe kilometru decît cu taxiurile de la aeroport. Iar riscul să ajungi ciopîrţit într-un portbagaj e semnificativ mai mic. Cu toate astea, românu’ se uită perplex la orice meltean care stă într-o maşină mai lungă decît o Dacie papuc.
Am avut şi eu curiozitatea de a fi acest meltean cînd, cu ocazia unui eveniment, organizatorul ne-a închiriat o limuzină pentru a ne plimba de la punctul x la punctul y, obiective care în linie dreaptă sînt la mai puţin de un kilometru unul de altul. Iată-mă, deci, pe la ora şase seara în metrou, mergînd încîntat către un loc de unde să iau o limuzină ca să mă ducă la un alt loc, pe lîngă care am trecut deja.
La punctul de rendez-vous, limuzina deja ne aşteaptă, parcată de-a latul pe locul a opt maşini. E mai şmecheră decît mi-o imaginam. E 50% limuzină, 50% Hummer H2, 100% kitsch. Şoferul, un taximetrist burtos de la Arsenal deghizat la costum, se vede în întîrziere şi ne zoreşte să ne urcăm în hardughie. Probabil are de dus mai încolo nişte prostituate la Snagov, sau ceva. Interiorul maşinii arată ca un club de noapte sărac şi cu stripteuze bătrîne. Pe o parte e o canapea de „piele“, pe alta un minibar cu o sticlă de şampanie, tavanul e lucios, iar podeaua e cu luminiţe disco pe sub ea. Ştiind că avem la dispoziţie mai puţin de un sfert de oră pînă la destinaţie, intenţionăm să profităm de ele la maximum, aşa că desfacem şampania, imediat ce clarificăm că vine moca odată cu maşina.
După trei minute, simt deja povara mondenităţii pe umerii mei. Hummerzina asta, printre puţinele din România, a văzut multe la viaţa ei. Dacă îi adulmeci bancheta, o să simţi uşor imprimat mirosul fundului Sînzianei Buruiană. Unde mai pui că s-au plimbat cu ea de-alde Aurelian Temişan şi alte sute de participanţi la Cireaşa de pe tort. Fiecare zgîrietură din interiorul maşinii are o poveste. Sînt sigur că buba asta din piele are ceva de-a face cu Oana Zăvoranu ciufulindu-se cu Pepe.
Plimbarea în sine e mult prea stînjenitoare ca să mă pot bucura de ea. Mă face să mă simt mai sărac decît sînt. Văzînd că are de-a face c-o mînă de dîrlăi care n-au dat din buzunarul lor pentru maşina asta, şoferul e de-o mîrlănie cum întîlneşti numai pe maxi-taxi-ul de la Sarichioi la Luncaviţa. N-ai voie să atingi nici un buton, să dai mai tare muzica, iar dacă vrei mai răcoare, deschizi geamurile. Ceea ce e şi mai rău, pentru că se holbează lumea din trafic la tine. Mi-e şi ruşine să mă uit în ochii oamenilor din celelalte maşini, cînd îi văd cum mă judecă de parcă aş fi vreun cocalar.
La destinaţie, penibilul se agravează rău. Toată ideea limuzinei e să coborîm cu ea în dreptul covorului roşu, să intrăm în sală ca nişte vedete, iar lumea să ne fotografieze şi să se minuneze de ce semicentauri sîntem. Ăsta e cazul ideal. Din păcate, momentul nu-i aşa de glorios. Şoferul e atît de idiot, încît calculează complet greşit traseul şi ne lasă exact la fundul cozii de oameni veniţi la eveniment. Coborîm deci fără să ne vadă nici dracu’, ne strecurăm prin înghesuială ca nişte cetăţeni obişnuiţi şi trecem pe covorul roşu cu capul plecat, fără să fim recunoscuţi sau fotografiaţi.
Ce-am învăţat din asta? Un lucru clar e că nu-s om de limuzină şi nici limuzina nu e de mine. Într-un fel, sînt dezamăgit că, în România, pînă şi cocălăreala se face cocălăreşte.
Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012
tare expresia ‘darlai” m-am stricat de ras 😀