DEX-ul, această afacere cu vorbe a Academiei Române, nu conține substantivul „decrețel“. O lacună inexplicabilă: acest diminutiv denumește o categorie socială numeroasă, care nu există decît în România. Pînă în 1989, „decrețel“ era un cuvînt care oficial nu exista, deși îl folosea toată lumea. El înseamnă copil nedorit, născut în urma decretului ceaușist din 1966, prin care se interziceau avorturile. Deci decrețeii sînt copiii doriți de Ceaușescu, nu și de mamele lor.
Personajul care povestește în romanul lui Dan Pleșa susține că e un decrețel doar prin vîrstă. Pe el l-au vrut părinții, deci nu-și datorează existența lui „ceaușescu“, fără majusculă, cum îi scrie el numele în carte. Altfel, intenția lui, anunțată din primele pagini, de a-l ucide pe Conducător, ar fi avut un oarece iz paricidal în mintea autorului de hîrtie al cărții.
În nici unul dintre multele jurnale scoase de la sertar după Revoluție sau prezentate ca și cum ar fi fost scoase de acolo nu am descoperit vreun plan de a-l omorî pe Ceaușescu. Nici măcar menționarea unei dorințe personale de a face asta n-am întîlnit-o. Singurul care vrea să treacă la treabă e personajul din Miere neagră. După un asemenea cîrlig epic, chiar dacă știi cum a sfîrșit Conducătorul și chiar dacă autorul în carne și oase te anunță că această carte e o ficțiune, te încearcă o curiozitate deloc literară să afli ce s-a întîmplat cu personajul fără nume care începe să scrie un jurnal cu cinci zile înainte de a trece la fapta anunțată. Decrețelul dorit de părinți e – cum altfel? – un moralist care-și povestește copilăria și adolescența ca să se justifice de ce a hotărît el să-l omoare pe Ceaușescu. Sîntem cu cîteva zile înainte de Congresul al XIV-lea al PCR, ultimul, cînd majoritatea populației credea că „nu se mai poate“, iar ultra-optimiștii își închipuiau că Ceaușescu avea să-și anunțe retragerea sau măcar că va anunța o relaxare politică. De aici, decrețelul lui Dan Pleșa ne duce și mai înapoi, pe la începutul anilor ’80, cînd începuseră marea înfometare și sistematizarea României, cu demolările care au dus la apariția „evacuaților“, siliți să se mute, din casele lor, la bloc, fără ca lumea să iasă în stradă. Jurnalul se transformă treptat în Bildungsroman și în frescă socială. Dan Pleșa reconstituie plauzibil limbajul adolescenților din anii ’80. E drept că-i mai scapă și cîte un „Uau!“, interjecție care la noi va apărea mult mai tîrziu, sau alte cuvinte care și-au început cariera după anii ’90. Altfel, atmosfera acelor ani, legendele urbane de atunci, subiectele de discuție sînt toate reconstituite cu o exactitate pentru care autorul acestor rînduri poate depune mărturie. Fresca lui Dan Pleșa continuă și după Revoluție pînă pe vremea cînd Adrian Năstase se străduia să facă epocă, adică de la „nu se mai poate“ la sfîrșitul unei lungi și tot mai adînci dezamăgiri a decrețelului-atentator, după „cîteva luni de fericire“, din 1990.
Miere neagră nu e primul roman care se ocupă cu aceste două perioade din istoria noastră recentă. Noi sînt perspectiva radicală și sensibilitatea cu care sînt privite lucrurile, acelea ale unui decrețel care vrea să devină scriitor, plin de speranțe după Revoluție și care descoperă treptat cum acele speranțe i se topesc una cîte una. Ceea ce îi rămîne sînt scrisul și, după înfrîngerea speranțelor, lupta pentru povestea pe care o creează, aceea care îi justifică existența. O înfrîngere à la Hemingway, în secolul 21 autohton.
Dan Pleșa, Miere neagră, Editura Vellant, 2024.
2.382 de vizualizări
d-nule redactor, îmi dau seama că nu ai trăit acele timpuri. Este foarte ușor din punctul dvs. de vedere să criticați.