Undeva la un capăt de drum spart, răspândit cu ulițe în stânga și în dreapta.
Suntem acolo unde capitalismul a încolțit grație lichidelor – alcool autohton pentru părinți și sucuri americane pentru produsul de concepție izvorât din toată această societate dependentă de consum. Fostul Magazin Universal comunist, transformat odată cu țara în butic și după aceea în minimarket, locul unde casa de marcat, legată ombilical cu pistolul de scanat și cu computerul, coexistă paradoxal cu cloșca bio și cu bălegarul de vacă proaspăt, luat pe roți de mașini. Adică în România profundă, dincolo de codul de bare.
Reportajul de față este unul ascuns.
Ascuns după pungi de napolitane glazurate cu gust de cacao, după iaurturi chimice și după banane coapte cu gaz într-una din halele arabilor legumari din Ilfov, adevărate Schengen-uri pentru producătorul român. Este o lume volatilă în care freonul din vitrinele frigorifice second hand este exponentul lumii civilizate, lumea în care lupta dintre evaziunea fiscală și brațul lung și păros al legii devine nu de puține ori apoteotică, la fel de sângeroasă precum bătălia de la Șelimbăr. Vă invit așadar la un Big Bradăr filmat cu camere de supraveghere alb-negru, pixelate, deci cu atât mai veridic, în care patronul magazinului cu de toate este călcat de ofițeri cu diagonală ai Gărzii Financiare. Personajele noastre principale, alături de patron, sunt doi oameni ai Gărzii care au, așa cum era de așteptat, căpitanul lor finanțist. Legile pe care trebuie să le respecți dacă vinzi o “Eugenia” sunt stufoase, contradictorii, confuze și greu, dacă nu imposibil de respectat. Cum pe lângă “Eugenii” există alte câteva sute de produse, închipuiți-vă cu cât este amplificată starea de incertitudine fiscală, iar la asta mai adăugați instabilitatea legislativă și tentația supusului fiscal de a pișa sistemul cu boltă. Deci victimă sigură.
Strategia inspectorilor de la Gardă, aranjați în cazul de față în echipă mixtă, el-ea, se bazează într-o primă fază pe anonimat.
„Lucrul” la un minimarket de la țară durează cam două zile. În prima zi intră under cover în magazin ca un cuplu nehotărât, în trecere prin zonă, care ar avea poftă de ceva, dar nu știe încă de ce. Dau ture prin magazin cu ochii la angajata de la casă, să vadă dacă eliberează bonuri clienților. După aceea cumpără și ei la mișto ceva, fac pe naivii și zic că nu au nevoie de bon, mai aruncă niște provocări, apoi pleacă. Au deja experiență, iar o vizită ca asta le face o idee despre ce pot agăța ca să poată începe circul în acte. A doua zi este ziua atacului. Cu legitimații în mână, cu un aer marțial de FBI, cuplul fiscal intră în magazin. Clienții, unii dintre ei cam interlopi de felul lor, ies grăbiți din magazin. Totul începe cu postulatul conform căruia Garda nu poate ieși din magazin fără amendă dată, pentru că ar fi împotriva legilor Universului și mai ales pentru că au un plan de amenzi. Apoi, brusc, cei doi devin umani. Înțeleg că este greu, că nu sunt bani. Deci hai să vedem o încadrare, așa, pe la o sută de milioane vechi, ca să nu o scrie pe aia de două sute, cum ar trebui.
Bunătatea se recompensează cu un parandărăt.
Dați și dumneavoastră un treij' de milioane, acolo, zice inspectorul.
Patronul, resemnat, deschide casa și îi arată legiuitorului că n-a încasat decât șapte milioane. De unde să dea? Așa intră în discuție doamna inspectoare, pe un ton matern.
– Păi, sunt bune și niște produse. Dați cash-ul și restul produse. Merg și bonurile de masă.
Sacoșa se duce în spate, departe de ochiul indiscret al camerelor, dar vă pot povesti eu urmarea. Ea zice patronului să se ducă la casă și să ia alea șapte milioane și bonurile de masă. Așa nu rămân probe. Puțin mai târziu, Garda pleacă demnă din minimarket, lăsând în urmă o amendă de o sută de milioane din alea vechi, o casă de marcat goală, rafturi ciuruite la detergenți, săpunuri, vodcă, whisky, plus o cloșcă bio cu stăpânul în ușoară depresie. Dar asta nu durează mult, căci patronul de la minimarket, țăran sadea, nu cedează și știe că, pentru a supraviețui unui nou control, trebuie să fenteze Fiscul și să măsluiască facturi. El este baza capitalismului românesc, esența democrației mioritice, pentru că, fără unul ca el, statul nu ar mai colecta amenzi, funcționarii publici ar muri săraci, sătenii nu ar mai avea bere la pet, partidele ar rămâne fără bani pentru campanii electorale și am ajunge fără sistem parlamentar, pradă dictaturii până la adânci bătrâneți. Am încălecat pe o DNA și v-am spus povestea așa.
3 vizualizări
