N-am stat să facem socotelile prea minuțios, dar se pare că anii negri ai presei sunt departe de a se fi terminat. Da, în 2013 doar un cotidian central și-a închis ediția tipărită, și ăla de sport. Era, practic, o moarte anunțată într-un grup media care s-a mutat aproape integral pe online și a rămas și fără sprijinul televiziunii PRO TV. Dar asta nu înseamnă că presa și-a revenit. Deloc. Tot ce mai apare pe hârtie gâfâie sacadat la urechea cititorului singuratic. Difuzarea a pus pe butuci finanțele multor redacții, iar statul așteaptă la cotitură după fiecare factură neîncasată, pretinzând bani care, să spunem, i se cuvin, dar practic nu există. undeva, niște băieți deștepți răsuflă ușurați. Firmele lor de difuzare sunt în insolvență sau faliment, spre ghinionul celor care se încăpățânează să mai aibă vânzări la tarabe. Practic, orice creștere de tiraj (se mai întâmplă, nu-i chiar o himeră) trebuie raportată direct la pierderi.
Nici televiziunile n-o duc prea bine. Dintre cele de știri, una singură poate raporta profit, iar aia e Antena 3. celelalte se uită de departe după finanțatori de-o seară sau de mai multe. Au dispărut, în 2013, două televiziuni centrale: Giga TV și Money TV. Însumate, aveau, oricum, audiența Realității TV în prime-time. Care Realitate se descompune din mers, întrebarea cea mai frecventă pe holurile de la Wilbrook fiind „Tu unde pleci?“, nu „Când?“, nu „Pleci?“.
Veți spune că suntem noi nostalgici și că viitorul aparține online-ului. Așa o fi, dar vorbim despre un viitor foarte îndepărtat. Online-ul nu produce bani. am spus-o și o vom mai spune. Actualul model de presă online este la fel de falimentar ca presa clasică. Puținele site-uri care au conținut propriu nu pot trăi pe picioarele lor, în timp ce de prosperat prosperă hoții de conținut și cei care culeg știri de pe Facebook. Banii din publicitatea online se duc la Google și la Facebook, în timp ce autorii textelor în jurul cărora gravitează publicitatea sunt nevoiți să-și umple farfuriile cu like-uri și share-uri. E și ăsta un mod de alimentație sănătoasă, poate.
În fine, batem câmpii, cu amărăciune și resemnare. Să purcedem la decernarea premiilor noastre anuale, cu mențiunea că, de data asta, de partea bună a forței cuvântului e din ce în ce mai puțină lume.
Premiul special pentru întreaga activitate – Mirela Neag, pentru încăpățânarea de care dă dovadă, făcând jurnalism de investigație alături de Cătălin Tolontan, în unul dintre puținele locuri din presă unde acest tip de jurnalism nu a dispărut. Și pentru că a reușit, de fiecare dată, să strecoare și informație printre metaforele mult mai titratului său coleg.
Premiul pentru intenție – Fundația Friends for Friends, pentru concursul „Superscrieri“, ajuns anul acesta la ediția a III-a. Este un concurs care premiază, chiar și financiar, scriitura de presă, lucru rar în zilele noastre, cu atât mai rar cu cât are și această componentă financiară. Poate, pe viitor, n-ar fi rău ca înscrierea în concurs să nu se facă pe bază de autopropunere și să fie scutită de taxe, dar nu e decât o sugestie. Chiar dacă o scriere pe care lumea o vede prima dată în cadrul concursului nu e, neapărat, chiar atât de super, ratându-și oarecum caracterul de text care s-a făcut remarcat, fiecare e stăpân absolut al regulilor pe fund – raising-ul lui.
Cam asta a fost tot în zona luminoasă, așa că ne putem întoarce liniștiți la premiile acordate celor care, ca în fiecare an, au făcut tot posibilul pentru a duce și mai jos o meserie din ce în ce mai prost privită.
Premiul „Maestrul răzgândelii“ – Ion Cristoiu, pentru un nou salt spectaculos în barca Puterii. Nu mai știm exact al câtelea e, că li s-a pierdut șirul de-a lungul timpului, dar despărțirea de B1 TV și de „biserica adoratorilor lui Traian Băsescu“ nu este decât gestul consacrat al unui șobolan de carieră care a simțit, din nou, că e timpul să caute o corabie mai stabilă, cu cala plină de grâne. Fiecare despărțire spectaculoasă a lui Ion Cristoiu de câte vreo stăpânire s-a făcut în numele echidistanței și al libertății de expresie, având, însă, în subsol extrasele de cont din ce în ce mai subțiri, dictate de performanțe profesionale scăzute. Nimeni nu-și permite, totuși, să țină un lingău de duzină pe salariu de lingău premium, iar Ion Cristoiu consideră asta drept cenzură. La cât de ieftin a ajuns bătrânul gnom, s-ar putea ca în curând să și-l permită orice cetățean de la bloc ce simte nevoia să-și bălăcărească prin intemediari vecinii care dau muzica prea tare. Presimțim, cumva, că nu-i departe ziua când Ion Cristoiu va fi chiar mai ieftin decât o bormașină second-hand de pe Mercador.
Premiul „Nasul ce se ridică, prăjina nu-l ajunge“ – Rareș Bogdan, pentru modul absolut profesionist în care s-a convins pe sine însuși că ar fi cel mai bun președinte director general al Televiziunii române. Televiziunea publică a avut, în ultimii 24 de ani, mulți șefi tembeli. Mulți manageri proști, mulți închipuiți. Dar oamenii din interior s-au simțit mereu nedreptățiți, pentru că șefii nu erau unii de-ai lor. unii care să îmbine într-o singură persoană autosuficiența, țâfna, profesionalismul îndoielnic, îngâmfarea, lipsa de performanță. Iar Rareș Bogdan le-ar fi fost un bun șef, e drept. Aerul de provincial complexat, costumele inadecvate unui studiou TV, ci mai degrabă unei nunți sătești, și, nu în ultimul rând, rating-urile constant mici l-ar fi făcut un om numai bun ca șef peste masa de mediocri și submediocri din TVR. Păcat, poate data viitoare.
9 vizualizări
