Prețul corect politic

Despre cenzura de pe Facebook. E greu să vrei să-ți publici mesajul și să nu poți. Poate că o să fie șters de pe Facebook, Twitter, Reddit sau alte platforme, dar tot poți să-l pui undeva, pe un blog obscur de unde adevărul poate să iradieze. Evident, nimeni nu vrea soarta asta. Doar că se face o mare confuzie: între libertatea de exprimare și asigurarea unei platforme care să ia mesajul tău și să-l livreze sub privirea a mii de oameni dintr-odată. Poate că-ți plac argumentele rarefiate și disputele de idei dezinteresate. Foarte bine! Doar că rețelele sociale sunt despre altceva. Aici, orice frântură de argument e luată cu arcanul și înregimentată în armata de idei a unei cauze celebre sau a unui trib, iar apoi pusă să lupte într-un război care nu te privește. Paradoxal, libertatea aduce cu sine mai puțină libertate. Pentru că, cu cât mesajul tău ajunge la mai mulți oameni, cu atât trebuie să fii mai atent ce zici. În fond, nu-i cunoști, poate că unii nu știu de glumă.

Despre corectitudinea politică. Am citit zilele trecute o știre pe g4media: „Meta introduce distanţarea socială între avatarurile din metavers / Decizia vine după raportarea primelor cazuri de hărţuire în acest spaţiu online“. E genul de articol scris nu ca să te informeze, ci ca să extragă o anumită reacție, să te indigneze inutil, să apese pe clapa familiară a corectitudinii politice care ne-mpresoară. Mi-l și imaginez pe autorul știrii, înainte s-o scrie: Ia să vezi ce bag eu bățul prin gard la micuți, să vezi ce mi-i încing acum! La fel ca știrile despre profesori universitari din SUA cărora li s-a făcut reclamație că au zis ce nu trebuie, textele astea sunt pentru noi simple ficțiuni. Sunt fabule doar care ne-ajută să ne indignăm, deci să simțim ceva intens. Într-o societate în care poți să fii rasist și homofob declarat și totuși să faci parte din juriul unor emisiuni TV, într-o țară în care apologia violenței domestice nu te descalifică, distanțarea din metavers e ultima problemă.

Despre creativitate. Acum mai bine de zece ani, aveam la Berlin un coleg armean care-și manifesta creativitatea în toate formele posibile: picta, cânta, era cel mai activ student de la opționalul de Installation Arts, modela în lut și toată iarnă a sculptat în zăpadă în grădina din spatele căminelor. Ba chiar a scris un întreg roman în engleză. Omul dădea pe dinafară de energie creativă, însă avea un mic defect: entuziasmul lui era mai mare decât talentul. Tot ce făcea rămânea în apele călduțe și sigure ale mediocrității. Nimic penibil, nimic impresionant. Ce rețineai nu era produsul, ci inițiativa. Admirai că omul s-a organizat, s-a pus pe treabă, a stat noaptea în atelier și-a făcut acel portret cu care Vlăduț de la a V-a C ar fi luat un 8 la desen.

Există, în lumea de azi, o celebrare difuză a creativității, a omului creativ. Nu contează talentul, viziunea, inteligența, ci mai mult o atitudine, o poză. Nu pictura e importantă, ci să umbli cu pensula în mână, să stai în dreptul unui șevalet, să umbli nepăsător cu eșarfa care flutură-n vânt. Conform acestei viziuni, contabilii conformiști ar trebui îngropați încă din timpul vieții.