Este recital de proslăvire a bunelor relații pe care România le-a avut de-a lungul secolelor, poate chiar al mileniilor, cu țările și taberele din Orientul Mijlociu, cu musulmanii, dar și cu evreii, cu arabii, persanii, cu sunniții, dar și cu șiiții. Dacă asculți analiștii nației, România a fost, în a doua jumătate a secolului trecut, mult mai tare decât ONU în medierea conflictelor dintre israelieni și arabi, mult mai eficientă decât SUA, mult mai convingătoare decât dreptul internațional și mult mai puternică decât toate armatele din zonă. Așa să fie?
Trafic de oameni
Până în 1948, România nu a întreținut relații cu Israelul, dar a avut o lungă relație contondentă cu populația evreiască de pe teritoriul său. În linia europeană a vremii, totuși.
Liga Apărării Național Creștine, a lui A.C. Cuza, și Garda de Fier n-au fost decât două dintre mișcările profund antisemite pornite în deceniul al treilea al secolului trecut. Nici partidul lui Goga, care a absorbit LANC-ul în 1935, nu a fost vreun partid care să ignore „pericolul evreiesc“. Câteva pogromuri mai mici sau mai mari, ceva incendieri de proprietăți evreiești și demonizarea unui întreg popor în toate scrierile de propagandă ale acestor partide și mișcări, în ziarele lor, n-au fost decât o pregătire pentru regretabila și rușinoasa participare a României la Holocaustul nazist.
Și totuși, cei 350.000 de evrei (din 800.000) români care au supraviețuit celui de-al doilea război mondial nu au purtat pică românilor. Greu de înțeles cum, de ce, dar uneori pare, retrospectiv, o iertare prea puțin meritată.
După 1948, după întemeierea statului Israel, în România, devenită republică populară și apoi socialistă, politica statului român s-a schimbat de la exterminarea evreilor la comercializarea acestora. Între 1959 și 1967, România a vândut nu mai puțin de 23.566 de familii de evrei. Le-a vândut, pur și simplu, încasând, prin intermediul lui Henry Jakober, 12.435.508 dolari, dintre care 3.414.739 reprezentau contravaloarea unor animale de fermă, precum porci, vaci și oi. După 1967, s-a schimbat și intermediarul, s-au schimbat și tarifele și modul de lucru. Țara noastră, marea prietenă a poporului din Israel, n-a mai vândut en-gros, la familie, ci individual, în funcție de nivelul studiilor. Un evreu cu studii superioare costa 3.000 de dolari, un elev era prețuit la 1.700 de dolari, iar un muncitor la doar 600 de dolari. Atât se gândiseră Nicolae Ceaușescu și Securitatea să ceară de la Israel pentru a-i lăsa pe etnicii evrei să emigreze din România. De la RFG ceruseră și primeau câte 6.000 de mărci germane pentru fiecare etnic neamț lăsat să emigreze în Germania. Fără deosebiri în funcție de nivelul studiilor. Alte socoteli.
Și, iarăși, evreii de origine română care trăiesc astăzi în Israel, sau urmașii lor, nu poartă pică României pentru acest trafic de oameni absolut înfiorător. Mulți au nostalgia locurilor de unde au plecat, mulți tânjesc, încă, după ceea ce au lăsat în urmă. De aia au și avut succes, atâta vreme, spectacolele cu dinozaurii divertismentului românesc, pe care impresari isteți i-au plimbat trei decenii prin Tel Aviv și Ierusalim, umplându-se de bani.
Și trafic de arme
Ne-am „consolidat“ relațiile cu Israelul vânzând oameni. Am echilibrat balanța vânzând dușmanilor Israelului armele care să omoare oamenii pe care i-am vândut. Văd că astăzi aceste manevre sunt numite diplomație. Este vorba, însă, despre un cinism uluitor și de o foame de bani pe măsură.
Am alimentat Organizația pentru Eliberarea Palestinei cu arme automate și explozibili, am vândut arme mai grele și camioane actorilor statali, am umplut Orientul Mijlociu și Africa de Nord cu minele noastre antipersonal.
Pentru palestinieni (și nu doar pentru ei) am făcut și mai mult: le-am antrenat luptătorii în baze militare de pe teritoriul românesc. Nu le-am trimis instructori militari, dar i-am adus pe ei aici, pentru antrenamente serioase, temeinice.
Nu doar că palestinienii au fost, multă vreme, cei mai numeroși studenți străini din România, mai ales în centre universitare precum Iași sau Timișoara, dar și „luptătorii“ lor „pentru libertate“ au învățat în România cum să mânuiască armele, cum să fabrice bombe artizanale, cum să folosească mai eficient explozibilii și așa mai departe. Iar „tradiția“ asta „diplomatică“ nu a încetat în 1989, ci a continuat și după. În 1995-1996, SRI-ul, Armata și Ministerul de Interne încă mai pregăteau luptători palestinieni în baze din România. Pe bani, dar nu pentru bugetul de stat, și în numele bunelor relații dintre popoarele noastre.
Yasser Arafat a fost,
o lungă perioadă, oaspetele favorit al României. Până în 1989 și-a petrecut aici numeroase sejururi. Dincolo de vizitele oficiale, dese și ele, care se lăsau cu fotografii alături de geniul din Carpați, Arafat venea uneori și de mai multe ori pe an pentru a petrece aici perioade de ordinul săptămânilor. Dacă în multe părți ale lumii era vânat și considerat terorist, în România se putea relaxa, își putea organiza întâlnirile secrete și putea petrece timp de calitate cu gărzile lui, spre deliciul securiștilor și al lui Ceaușescu, obsedați să-i intercepteze escapadele amoroase cu frații întru lupta de eliberare.
Nici Carlos Ilici Ramirez, zis Șacalul, un asasin folosit din greu de palestinieni, libieni și alții ca ei, n-a fost un vizitator rar la vedere. Pe el l-a și folosit Securitatea atunci când a vrut să elimine voci incomode de la Europa Liberă, nu cu succes, însă.
Nu a existat, așadar, echilibru sau diplomație rafinată în toată povestea de mediere de către România a conflictelor din Orientul Mijlociu. Pur și simplu, eram țara din lagărul comunist care ținea legătura cu ambele părți, asumat, și care putea fi folosită drept intermediar în niște relații complicate, care nu trebuiau să lase impresia de compromis sau de pactizare cu inamicul.
Orientul Mijlociu este
o zonă destul de îndepărtată de România. Țările de acolo nu erau, până după 1989 și descoperirea turismului egiptean, destinații pentru cetățenii de rând ai României. Dar interesul arătat de Securitate zonei a fost, mereu, unul major.
Sprijinirea OEP-ului lui Arafat a fost calea de a ajunge la inima țărilor arabe care ne puteau furniza petrol în condiții preferențiale. Petrol și contracte de construcții, valuta atât de dorită de regimul Ceaușescu. Valută furniza și Israelul, pentru cetățenii evrei. De aici și încăpățânarea de a păstra bune relații și cu această țară.
Securiștii români au dezvoltat relații solide în zonă nu în scopuri diplomatice sau pentru pacificarea zonei, ci pentru a-și putea pune la punct afacerile. Zonă a corupției prin excelență, tărâm al făgăduinței pentru banii negri și tranzacțiile ilegale, Orientul Mijlociu a fost, pentru România Securistă, o mină de aur. Relațiile nu s-au întrerupt în 1989, dar s-au schimbat generațiile, au mai murit păpușarii.
Acum, ca membri ai UE și ai NATO, ne este aproape imposibil să mai fim dealer-ii de arme preferați ai Orientului Mijlociu. De aia nu mai contăm în zonă, de aia nu mai avem trecerea pe care o aveam.
Nici evrei de vânzare nu mai avem. Spre lauda statului român, măcar la practica asta s-a renunțat imediat după 1989. Nu mai luăm bani din Israel pentru a lăsa cetățenii evrei să emigreze. Dar am compensat: am început să cumpărăm, pe bani foarte grei, tehnologie militară din Israel. Din furnizori am devenit cumpărători. Suficient de importanți pentru a avea, încă, un statut aproape privilegiat.
Evrei în România mai sunt, acum, câteva mii. Nu mai mult de 20.000, probabil. În schimb, numărul cetățenilor români cu origini arabe se apropie, dacă nu cumva a și depășit pragul de 50.000.
Cândva, am fost prieteni (din interes)
și cu unii, și cu alții. Și totuși, câteva sute de cetățeni cu dublă cetățenie, dintre care una română, sunt printre ultimii acceptați pentru evacuarea din Gaza. Ei nu sunt prioritari nici pentru Israel, nici pentru Fatah, nici pentru Hamas, nici pentru Egipt, nici pentru SUA. În mare, este vorba despre soțiile, fiii și fiicele palestinienilor care au învățat în România. În funcție de ce au învățat, își vor găsi și loc mai în față pe listele evacuaților.
Noi mai trebuie să ne repetăm, până învățăm, că, de obicei, după faptă vine și răsplata. Chiar dacă durează decenii.
Gresit algoritmul de evacuare a cetatenilor. Cei israelieni sunt ultimii pe lista. Deci nu bat calculele.