Citesc cu mare sfială cărți despre suferința fizică. Am observat însă că oamenii au o curiozitatea aproape necuviincioasă pentru bolile semenilor lor, în special despre bolile în care moartea ne dă tîrcoale. Acea curiozitate a omului sănătos pentru ceea ce (sperăm toți) nu li se poate întîmpla decît altora. Boala e ca un thriller pentru mulți dintre noi, iar spitalul – un loc de care e bine să te ferești, dar de unde poți afla, mulțumit, cît de bine e să nu fii bolnav.
Vintilă Mihăilescu a publicat de curînd o carte uimitoare (am șters cuvîntul „extraordinară”), în care antropologul-pacient obsearvă viața din spital cu o detașare de-a dreptul miraculoasă și cu implicarea aparte a cuiva care nu-și pierde simțul umorului nici măcar atunci cînd pielea sa e în joc. Ca unul care a trecut prin spitale, mă îndoiesc că dacă adopți o atitudine detașată față de suferința ta, asta te ajută s-o învingi. Doar că, psihic, te simți mai bine. Și asta nu-i puțin lucru! Totuși, chiar și medicii care ajung pacienți în spital capătă dependență de doctorii care-i îngrijesc și așteaptă din partea lor cuvinte de încurajare.
Cartea lui Vintilă Mihăilescu nu e un jurnal de bolnav concentrat pe suferința lui. Nu știm cînd a început autorul să primească semnale din partea lui Gașpar, cum își numește el trupul, că suferă de ceva. Și nici cînd și cum a primit un prim diagnostic despre ceea ce îl neliniștește. Vintilă Mihăilescu își începe povestea din momentul cînd a ajuns în spital, unde avea să stea timp de două luni. Un bolnav cu laptop care are „privilegiul” ca soția sa să poată sta alături de el în timpul acestei experiențe.
Cine a trecut pe lîngă Spitalul Fundeni sau a fost și înăuntru știe că această uriașă clădire are ceva de fortăreață deteriorată de timp, dar încă impresionantă. Pe dinăuntru însă, ne spune antropologul, spitalul pare cît de cît adus la zi, medical vorbind. Totuși, remarcă Mihăilescu, și aici ai senzația neisprăvirii și a unui provizorat care depinde vădit de așa-numita voință politică a celor aflați la putere. Antropologul nu scrie aici nici impresionist, nici după doar observații personale, ci se bizuie pe statistici europene ale căror cifre ne arată că sîntem tot mai la coada continentului nostru în privința asistenței medicale. Veți vedea, citind-o, că în cartea În căutarea corpului regăsit, Vintilă Mihăilescu procedează metodic comparînd spitalul de stat cu spitalul privat, dar categorisind și bolnavii de la stat în funcție de veniturile, de relațiile și de notorietatea lor, care fac ca lupta pentru viață în spitalele de la noi să fie inegală, uneori profund și nedrept inegală. Din cîte am auzit, după ce i-a apărut cartea, Vintilă Mihăilescu s-a trezit privit chiorîș de unii dintre cei cu care a avut de-a face la Fundeni. Angajați, nu pacienți. Asta, cred, și din cauză că, pînă nu demult, lumea din spital era una închisă și în multe privințe e și azi la fel, doar că, de cînd au apărut și la noi rețelele de socializare de pe net, apar tot mai multe breșe în aceste fortărețe ale bolii.
Deși n-are nici 250 de pagini sau poate că tocmai de aceea, cartea lui Vintilă Mihăilescu e cît se poate de densă, cum scrie Aurora Liiceanu pe coperta a patra a volumului. Și de o, cum se zice, „adresabilitate” în mai multe direcții: bolnavi, medici, asistente și infirmiere. Dar și sistemului. Încît după această primă apropiere de relația autorului cu numitul Gașpar, trupul său, și cu spitalul va trebui să mai scriu un episod la această umilă recenzie despre o carte ai cărei pacienți sîntem și noi, ceilalți.
Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului regăsit, O ego-analiză a spitalului, Editura Polirom, 2019.
687 de vizualizări
