Puricul lui Dumnezeu

Nu sînt lămurit cum stau lucrurile cu polemica dintre Andrei Pleșu și Dan Puric. Unii spun că ar fi fost, alții susțin că ar fi o treabă reîncălzită, în criza de subiecte de la sfîrșit de an. Dar, imaginați-vă, un duel între cei doi e ca o dispută publică între un retor și un filosof din alte vremuri.

Cînd Dan Puric prestează la vreo televiziune în rol de guru al românismului, schimb canalul. Ca actor, omul mi-e simpatic. Dacă își dă cu părerea despre români și despre soarta lor în univers, Dan Puric nu mai are haz, pentru mine cel puțin, nici măcar ca răspînditor de citate. Pentru alții are și va avea, indiferent ce-ar zice „detractorii” celebrului mim.

Să-l critici pe gînditorul Dan Public înseamnă, pentru admiratorii lui, că lovești în românism, că dai în Țuțea, în divinul Toma din Aquino, că-l negi pe Eminescu și că ești de partea detractorilor credinței strămoșești și a străinilor care umblă să ne ruineze, ca să ne poată încăleca. Rețeta lui Dan Puric se trage din cupletele lui Constantin Tănase, cu deosebirea că Puric nu recurge la arma bunului-simț, trecută prin umor popular, ci la un carcalete de credință, vorbe de duh luate cu împrumut de la alții și la teorii ale conspirației în care se întîlnește cu securiștii care – și înainte, și după 1989 – voiau și vor să ne convingă de patriotismul lor.

Nu cred că Dan Puric bate în aceeași tobă cu care securiștii ne avertizau că patria e în primejdie, pe vremea lui Ceaușescu, și că țara va da de dracul fără serviciile lor, după 1989. Dar justițiarul din el se întîlnește cu ei pe la răspîntii, mai exact pe acolo pe unde Petre Țuțea lăuda, oral, național-comunismul lui Ceaușescu, în care regăsea idei ale legionarilor și ale mareșalului Antonescu, conducătorul reabilitat pe ici, pe colo, ca patriot, pe vremea ultimului Conducător absolut pe care l-a avut România.

Constantin Tănase, care nu dădea citate, ci în cupletele lui de la „Cărăbuș” făcea o critică populară a politicienilor și a hoților de tot felul, era mult mai aplicat pe vremea lui decît e azi actorul Dan Puric. Fără mare cultură și fără pretenții că ar avea așa ceva, Tănase era un guru al spiritului popular care nu și-ar fi folosit verva și succesul la public în conferințe la Ateneu.

Așa că, în așa-zisa dispută dintre Andrei Pleșu și el, cei doi merg pe șine diferite. Pleșu analizează, din mersul propriului său tren, un caz care a devenit fenomen, iar Dan Puric îi face cu mîna, cordial, de la fereastra trenului său, mulțumit că Pleșu îl arată cu degetul.