În doar cîțiva ani, Radoslawa Janowska-Lascăr a devenit cea mai cunoscută și mai prolifică traducătoare de literatură română în Polonia. A făcut Conservatorul la Cracovia, apoi Filologia. E activistă pentru drepturile omului și o tipă cu mult umor.
Cristian Teodorescu: La ora asta ești o traducătoare de succes din literatura română contemporană în Polonia și ai împreună cu sora ta o editură, Amaltea, specializată în traduceri. Cum ți-a venit să te apuci de limba română?
Radoslawa Janowska-Lascăr: Precizare de la bun început: proprietara editurii este sora mea, eu sînt doar o colaboratoare. Și, dînd răspunsul propriu-zis, pot spune oarecum biblic – la început a fost un român și după aceea româna ;-))). La un moment dat m-am plictisit să comunic cu românul respectiv în engleză și m-am apucat de română, fapt care l-a determinat pe Ovidiu să spună că, dacă el ar fi fost chinez, cu siguranță m-aș fi apucat de chineză. Cam așa-i…
C.T.: Dar cu editura cum au început lucrurile?
R.J.-L.: Sora mea a început activitatea editorială cu lucrări strict editoriale, adică tot ce înseamnă pregătirea unui text pentru a fi publicat. La un moment dat mi-au căzut în mînă două cărți extraordinare care reprezentau cu demnitate literatura română contemporană, anume Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici și Medgidia, orașul de apoi a unuia Cristian Teodorescu. Și mi-am spus atunci exact cum și-a spus una din protagonistele romanului lui H. Sienkiewicz Cavalerii teutoni: „Al meu este el și nu al altcuiva”, doar că, în cazul meu, mai potrivit este să folosesc pluralul: „Ai mei sînt ei și nu ai altcuiva”. Zis și făcut.
C.T.: Și cum continuă? Că să deschizi o editură nu-i mare lucru, dar s-o faci să meargă e o artă.
R.J.-L.: Continuă, slavă Domnului. Nimeni nu spune că este ușor, dar sora mea, sprijinită de întreaga familie, face eforturi uriașe ca să meargă. Învățăm din mers chestiunile legate de marketing, de promovare și de vînzare. Sprijinul mare vine din partea Institutului Cultural Român și, mai ales, din partea directoarei ICR Varșovia, Sabra Daici, care împreună cu personalul ei face tot posibilul pentru a ne ajuta.
C.T.: Pentru mine, în copilărie, Polonia nu însemna țara de la orele de geografie, ci Polonia din romanele lui Sienkiewicz. Ție de la cine ți se trage România din cărți?
R.J.-L.: Eu n-am avut norocul tău de a cunoaște cîte ceva din literatura română în copilărie. Ea a venit la mine tîrziu, la a doua facultate, mai întîi la cursul practic de română niște poezii de Eminescu, Blaga și ceilalți, pe care le folosea profesorul Ion Vlad de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, lectorul nostru de română, pentru a ilustra diferite chestiuni de gramatică, sintaxă, lexicologie etc., apoi la cursul de literatură, dar în prima fază numai în traduceri. Pe urmă am început să citesc în original și să-mi aleg singura lecturile. Și prin 2013 a venit momentul Matei Brunul și Medgidia…, cărți care m-au inițiat și m-au format și cărora le datorez imens.
C.T.: Păstrînd proporțiile, ca număr de români și de polonezi, la voi se citește mai mult ca la noi, iar cartea e privită cu mai mult interes în Polonia decît în România. Tradiție sau deprindere contemporană de a citi?
R.J.-L.: Dragă Cristi, cred că ai o părere prea bună despre noi. În Polonia se citește exact cum se citește la voi, adică foarte puțin. Sînt niște statistici revoltătoare pentru mine în care scrie că nu știu cîți la sută din populația Poloniei nu au citit nimic, dar absolut nimic, nici măcar un ziar… Sigur că există cercuri de cititori înrăiți, dar, din păcate, aceștia sînt într-o minoritate absolută. Sînt multe inițiative gen festivaluri de proză, poezie de tot felul, granturi pentru editori etc., dar procentul rămîne constant foarte mic. Să nu o luăm în tragic însă, literatura întotdeauna a fost o preocupare a celor puțini.
C.T.: Ca traducătoare și editoare, unde te simți mai bine, la Wroclaw, la Cracovia sau la Varșovia?
R.J.-L.: Eu mă simt foarte bine oriunde acolo unde lumea rezonează cu ceea ce vreau să-i transmit. Cred că, pînă una-alta, Legnica mea natală răspunde cel mai bine la încercările mele de promovare a literaturii române. Întotdeauna pot conta pe sprijinul prietenilor de la teatrul local de la care primesc gratuit sala cafenelei teatrale pentru lansări, împreună cu personalul tehnic (lumini, sonorizare etc.). Aici un uriaș MULȚUMESC! domnului director al teatrului, care îmi este și prieten, Jacek Glomb. Am deja un public format care vine la toate lansările cărților și la alte evenimente românești pe care le organizez, atrăgînd cu sine și oameni noi, curioși să cunoască România prin literatura și cultura ei. Consider că noi, traducătorii, trebuie să transmitem nu numai literatura prin traduceri, ci și cultura română în ansamblul acesteia.
C.T.: Soțul tău e român stabilit în Polonia. Presupun că are dublă cetățenie. Cele două fete ale voastre, muzicienele, vorbesc amîndouă și românește. De la cine au învățat?
R.J.-L.: Ovidiu, soțul meu, are numai cetățenia română și, în plus, e cetățean al Europei. Fetele, Dunia (Radoslawa) și Maria Elena, au dubla cetățenie, dar datorită profesiilor pe care și le-au ales, anume celei de violoncelistă și celei de violonistă, au de fapt cetățenia lumii întregi. De cînd au apărut ele pe lume (acum 22, respectiv, 17 ani), am considerat că este esențial să cunoască ambele limbi și culturi. Dunia, mai mare, pînă la vîrsta de 5 ani a crescut în România, la Iași, în casa bunicilor alintați Dida și Toto, a fost cursanta grădinițelor ieșene și a avut mulți colegi în curtea blocului. Cu cîțiva dintre ei a păstrat legătura pînă astăzi. Maria Elena, mai mică, a învățat în prima fază de la tatăl ei în Polonia (cînd a avut un an, ne-am mutat la Legnica), iar apoi din contactul cu bunicii și cu lumea prietenilor noștri ieșeni. Ambele sînt și șahiste, așadar au prieteni români și în lumea șahului românesc. Mai mult decît atît, s-a întîmplat de cîteva ori, în cadrul unor evenimente șahiste europene, să fie translatoare pentru grupuri de copii polonezi și români…
C.T.: Crezi în UE sau (și) în naționalismul polonez al Puterii de la Varșovia?
R.J.-L.: Cred în primul rînd în om, în forțele lui, în convingerile lui umaniste. UE a fost pentru generația mea un vis pe care puțini îndrăzneau să-l viseze. Sub ochii noștri visul a devenit realitate. Și acum, cîțiva oameni de condiție îndoielnică încearcă să ne smulgă din comunitatea europenilor deschiși. Datoria noastră, a oamenilor pentru care democrația nu este doar un balast în drum spre un stat naționalist și autoritar, ci o valoare reală, este să facem absolut tot ce ne stă în puteri ca niciodată să nu se ajungă la realizarea acestui plan diabolic de a ne desprinde pe noi, polonezii, de familia europeană.
C.T.: Ești o protestatară de stradă în Polonia pentru drepturile femeilor și pentru despărțirea clară a statului de Biserică. Cum ți-a picat victoria dreptei la alegerile europarlamentare?
R.J.-L.: Din iarna 2015, mai exact din decembrie, fac parte din, mai întîi, grupul informal, devenit ulterior o asociație numită Comitetul de Apărare a Democrației (prescurtat în polonă KOD). Cineva ar putea spune că protestele noastre, fie masive, fie de unul singur, fie cu trei-patru prieteni alături, nu au dat nici un rezultat, că oricum a cîștigat dreapta. Cîștigul a fost unul minor, pentru că, dacă îl traducem în mandatele reale pentru Parlamentul European, ar fi vorba de cîteva mandate în plus de partea dreptei care oricum în cadrul Parlamentului va face parte dintr-un grup minoritar absolut. Sigur că prima impresie a fost cea de înfrîngere. Dar, paradoxal, toți anii în care am protestat de nenumărate ori la Varșovia, Wroclaw, Poznan, dar și în orașele mai mici de provincie ca Legnica, Lubin, Zgorzelec, Walbrzych etc., ne-au cimentat, au redeclanșat în noi gena solidarității, a democrației, a sprijinului pentru cei excluși și marginalizați. De pildă, mai nou am printre prietenii mei pe mulți dintre cei care fac parte din comunitatea LGBTQ. Pînă nu demult nici nu mă gîndeam că vreodată voi merge împreună cu ei la marșurile pentru egalitate în drepturi. Doi prieteni mi-au făcut rost de un steag în culorile curcubeului, simbol al acestei mișcări, și ori de cîte ori apare ocazia, manifest sprijinul meu pentru acești oameni, cetățeni ca și noi care plătesc impozite și taxe ca și noi, dar nu beneficiază de aceleași drepturi.
C.T.: Ce crezi despre România de azi?
R.J.-L.: Ce să cred? O țară cu un potențial uriaș, și material, și, mai ales, intelectual și cultural, care în sfîrșit merge, uneori șchiopătînd, ce e drept, pe un drum bun, european. Observ România de aproape treizeci de ani (nu-mi vine să cred că sînt deja așa de mulți) și văd cum se schimbă de la un an la altul, mental, material și din toate punctele de vedere. Am avut ocazia să fiu ghid turistic la cîteva excursii ale polonezilor în România și de fiecare dată le-am repetat turiștilor: dragii mei, uitați-vă la România asta cu un ochi normal, adică încercați să vedeți părți bune, dar nu le treceți neobservate și pe cele proaste. Pentru că numai așa veți vedea adevărata ei față. Faptul că, fiind un observator extern, vezi și treburile mai puțin roz, înseamnă pentru mine că iubești și înțelegi cu adevărat țara respectivă și nu numai de fațadă. Și, în treacăt fie spus, vă invidiez enorm pentru rezultatul alegerilor din 26 mai, dar cred că mulți dintre noi, polonezii, am învățat lecția și vă vom lua drept exemplu la proximele alegeri. Le doresc cititorilor revistei Cațavencii numai bine și le transmit salutări călduroase din Legnica, Polonia.
excelent articolul, ca de obicei. mulțumim! și bineînțeles, mulțumim și doamnei pentru susținere!