Și pe vremea lui Ceaușescu se făceau topuri de carte, la sfîrșit de an. Care-i cea mai bună, care-i cea mai proastă, cam cum se întîmplă și-acum.
Unii se fereau să răspundă, să nu se aleagă cu dușmani. Alții compuneau cîte un top numai cu locuri întîi, ceea ce n-avea nici un haz. Mai erau însă și imprudenți care respectau regulile jocului. Într-un an, profesorul Gelu Ionescu le dă un asemenea top celor de la Viața studențească. Pe cine-a pus pe primele locuri nu mai contează. Pentru cea mai proastă carte a anului, explică el, nu se putea hotărî. Avea de ales între un volum de versuri de Ion Dodu Bălan și un volum de eseuri scris tot de Ion Dodu Bălan. Și apare topul. Pe atunci Dodu Bălan avea o funcție periculoasă în Consiliul Culturii. Era și profesor la Universitate. După vacanță, la primul curs, îi pune un student pe catedră Viața studențească deschisă la pagina cu topul. Intră Dodu, recunoaște „infecția“ și se face roșu la față. Nu zice nimic. Dar cît a mai stat el în funcția de la Consiliul Culturii nu i-a mai fost publicată nici o carte lui Gelu Ionescu, nici în București, nici în provincie, și n-au mai apărut nici topuri de sfîrșit de an prin reviste. Dodu, senin, cui îl întreba: „N-am idee, dragă. Mă știi pe mine răzbunător?"
15 vizualizări
