Îl știam numai din scris pe jurnalistul și prozatorul Petre Barbu. L-am întîlnit prima oară acum cîteva zile la Bookfest. Înalt, albit de timpuriu, aparent lipsit de umor și cam împiedicat la vorbă, P.B. a renunțat la inginerie de dragul scrisului. Financiar, sigur a făcut o alegere proastă. Vocațional, hotărît nu!
Cel mai recent roman al lui e ușor de citit, dar greu de digerat. Scris la persoana întîi, stilistic impecabil, Vremea tatălui te face să te întrebi de ce mai stai în România, dacă nu ești hoț, corupt, aurist sau boschetar. Și ți se cam face rău citind ce scrie personajul lui P.B. Rar mi-a fost dat să citesc un roman atît de grotesc-negru. Nici măcar Teodor Mazilu, autorul celebrei interogații: „Poate fi omul atît de ticălos?“, cu răspunsul sec: „Poate!“, nu și-a împins textele către negru într-o atît de mare măsură. Mă rog, erau și alte vremuri, cînd dacă erai prea pesimist-critic ori îți luai lumea în cap ca Monciu-Sudinski, ori scriai pentru sertar, opțiune care printre scriitorii români, luați cu est-etica șopîrlei, n-a prea avut prozeliți.
La noi și nu numai la noi, ratații sînt de obicei personaje simpatice, inteligente și ghinioniste, din categoria „Vai, săracul, ce băiat deștept și prezentabil și cum l-a lovit soarta!“. Ratatul din romanul lui Petre Barbu nu e cîtuși de puțin simpatic. E o căzătură de om, bețiv și schizoid periculos – dacă nu chiar schizofrenic dintre cei ce în criză pun mîna pe cuțit, trec la fapte și apoi nu-și aduc aminte s-o fi făcut. Alecu Ancuțescu se numește personajul lui P.B., iar ocupația lui actuală e de paznic de încredere al unei clădiri de birouri cu multe etaje, Egreta, dintr-un orășel din Moldova profundă al cărei acționar principal n-a izbutit să capete toate avizele ca s-o poată închiria sau vinde, încît impozantul imobil, mîndria orașului, stă nefolosit. (Mă rog, autorul avea nevoie ca Egreta să aibă o asemenea soartă, dar altfel, numai în București există nu mai știe nimeni cîte clădiri ridicate fără autorizație și care nu sînt deloc goale. Mai sînt, e drept, și cîteva clădiri de birouri ai căror proprietari au comis vreun hybris de neiertat față de autoritățile locale și care împărtășesc destinul Egretei din roman.)
Izolat în clădirea pustie, Alecu suferă tot mai acut de sictirul și acreala față de lume a personajelor lui Céline, cu deosebirea că el se mai agață de vechi iluzii, cum e aceea că e un tată iubitor și un om cumsecade pe care-l apasă o butelie de aragaz pe cap. E greu să-ți dai seama cînd Ancuțescu chiar povestește ce i s-a întîmplat sau cînd fabulează, convins că spune adevărul. Dar treptat ajungi la concluzia că lumea în care trăiește Alecu e tot atît de ratată și de schizoidă ca și el. O lume mafiotizată, care și-a pierdut țîțînile, murdară chiar și atunci cînd e proaspăt spălată, schizoidă cît cuprinde și de un kitsch sinistru. Alecu obsearvă și notează ceea ce, de fapt, vedem și știm cu toții, dar fie că nu ne mai irită, fie că zicem exasperați: „Asta e România!“, ca diasporenii revoltați că trebuie să plătească amendă la ei în țară, de Paște, fiindcă au trecut cu mașina pe roșu. Personajul lui P.B. își dă din cînd în cînd cu pumnii în cap că n-a plecat la timp din țară, adică pînă să devină prizonierul băuturii și al vieții pe credit și înainte ca butelia de aragaz care-l apasă în creștetul capului să-și fi făcut apariția în mintea lui.
Pentru cine nu (mai) vrea să recunoască România reală, probabil că romanul lui Petre Barbu va fi un motiv de depresie. Cine e dispus să renunțe la schizoidia națională și n-are de gînd să-și ia tălpășița îl va căuta pe autorul Vremii tatălui să-i ceară autograf fiindcă i-a adus aminte să se revolte.
Petre Barbu, Vremea tatălui, Editura Polirom, 2022.
