Asupra Italiei s-a năvălit, nu glumă. Dar nici punii, nici teutonii, nici goţii, nici vandalii şi nici măcar hunii n-au făcut-o într-un număr aşa de mare ca românii. Azi, în peninsulă sînt un milion şi ceva de români cu acte, adică de zece ori cît armatele lui Alaric, Attila şi Odoacru la un loc. Pagubele sînt pe măsură, dacă ţii seama că invadatorii noştri conduc în topul etniilor criminale din Roma la categoriile furt şi viol.
Pe de altă parte, contribuţia românilor la PIB-ul italian depăşeşte 20 de miliarde de euro. Ei bine, lucrul ăsta îi face pe carabinieri să tragă şi un foc de avertisment înainte să descarce întregul încărcător în direcţia compatriotului nostru care fuge fără să dea drumul roţii de Alfa Romeo. În subsolul nevăzut al economiei italiene, o parte a milionului de români munceşte pe tăcute, cu o rîvnă ce scoate în evidenţă latura frivolă a străbunicelor noastre, care, pe lîngă turci, cazaci şi tătari, îşi mai amestecau sîngele şi cu saşi. O cincime din bătrînii Cizmei evită azilul fiindcă o sută de mii de moldovence sînt gata să îi şteargă la cur la domiciliu. Bonele, bucătăresele şi şoferii care vorbesc româneşte cu accent oltenesc sau bănăţean arată nu numai că, la noi, şomajul a preferat anumite provincii istorice, ci şi că macaronarii nu se mai obosesc să-şi bată copiii, să răstoarne bulion peste spaghetti sau să tragă de volan. Cincizeci la sută dintre chelnerii din nord te întreabă dacă ai destui bani la tine direct în limba română. Cei mai mulţi au început de jos, au venit în Italia doar cu permisul de conducere în buzunar şi au sfîrşit prin a conduce trattoria. Pe măsură ce se integrează în colectiv, românii preiau controlul. Puţin cîte puţin, cuceresc limba, locul, şpaga. Patronul e dat gata de eficienţa nebună a lui Vasile care a ajuns să facă singur munca celor trei chelneri, doi bucătari şi un contabil, pe care i-a şi concediat.
Cu toate astea, criza care a împuţinat slujbele i-a făcut pe italieni mai şovini decît erau pe vremea lui Marc Aureliu. Ospătarul Şiva din Ţăndărei, cel cu douăsprezece braţe, zeul comenzilor simultane, care poate purta douăsprezece farfurii de tortellini pe o singură mînă, e privit în ultima vreme chiorîş. Hărnicia şi salariul mic nu mai sînt suficiente, italienii se tem de şomaj. Chelneriţa Mara din Bardolino arată şi vorbeşte ca Monica Vitti, cu puţin accent de Mănăştur. Pînă anul trecut era vedeta localului, acum urmează să fie concediată. E obligată să predea bacşişul, să poarte fuste mai scurte decît chiloţii, să lucreze în înţepăturile colegilor broscari şi să tacă: verişoara saşie a patronului a rămas fără serviciu şi urmează să-i ia locul. Se vor pierde clienţi, dar se cîştigă un salariu pentru zona euro. Mara se retrage definitiv din comerţul cu mînă de lucru şi se repatriază la Sarmizegetusa – vrea să lucreze într-o pizzerie cu ritm ardelenesc, unde mozzarella se tăvăleşte un pic prin slănină.
Cea mai drăguţă poveste ospătărească îi aparţine unui timişorean. E de cinci ani în Salo, conduce cîrciuma în care a intrat ca ajutor de asistent de bucătar adjunct şi n-a avut liber decît de Crăciunul din 2010, cînd i-a ars casa din Moşniţa cu tot cu părinţi. Se trezeşte la patru, descuie restaurantul la cinci, pregăteşte micul dejun, îl serveşte, curăţă, pregăteşte prînzul, şi tot aşa pînă la unu noaptea, cînd termină cu vasele şi contabilitatea. E mai surmenat ca Sisif, are cearcăne de cardiac, doarme în timp ce vorbeşti cu el, dar radiază. „I-am spart, frate. Am pus deoparte cincizeci de mii şi acum mă întorc la Timişoara“, îşi încheie el biografia de rob. „Aşa, şi ce ai de gînd?“, îl întreb. „Îmi deschid o cîrciumă ca asta. Îi sparg“, zice el şi ţîşneşte în întîmpinarea unui deget ridicat.
Italia, în schimb, e cea mai frumoasă ţară din lume. Romanii, care stăpîneau Pămîntul, s-ar fi putut muta oriunde, dar au preferat să stea o mie de ani aici. E inutil să înşirui locuri sau să lauzi ceva. Lenea romanilor ar trebui să fie de ajuns.
