Obișnuit cu programul fostului, telefonul din cabinetul președintelui sună la ore ciudate, pe înserat sau la ore mici din noapte. Impasibil, ca orice sculă fabricată de turci și kurzi într-un land nemțesc, noul robot telefonic răspunde cu vocea-i de gheață: „Enschuldigung, dar vă rugăm să reveniți în timpul programului legal de lucru, maximum pînă la ora 16. Sîmbăta, duminica și de sărbătorile legale, închis”. Degeaba încearcă apelanții să se strecoare, degeaba își cer scuze și dau vina pe traficul infernal din Washington, că robotul nu se lasă. Vocile rele spun că nici măcar nu le permite să lase un mesaj după bip.
O săptămînă, două, trei, dar cum cu robotul nu te joci, pînă la urmă și-au adaptat și partenerii străini programul de telefoane la orarul noii jucării. Așa că, mai zilele trecute, Klaus reușește să fie mai rapid decît robotul și pune mîna primul pe receptor. După un scurt schimb de politețuri, vocea fermă și în același timp caldă a doamnei Nuland întreabă insinuant: „Da’ în problema aia, știți dumneavoastră, ce-am discutat atunci cînd ne-am văzut, știți, șefii SIE și SRI… cum rămîne?”. Dacă după trei-patru ore nu se încheia ziua legală de muncă de opt ore, probabil că Victoria Nuland mai asculta și azi răspunsul, dar a salvat-o sirena fabricii. Însă ideea, chiar neterminată într-un timp atît de scurt, a rămas: nu mai bine așteptăm noi să vă numiți voi un ambasador la București? Nu de alta, dar prea costă mult telefoanele transatlantice pentru comunicarea tuturor propunerilor.
