Să stiți că săptămâna asta nu s-a întâmplat nimic extraordinar,
nu am descoperit nici o mârlănie făcută de ticăloși, de la primar la premier și până la președinte. Nimic nu a căpătat aspecte dramatice, nu m-a indignat nimic, nu am urât nici un cocalar. Am o senzație ciudată că orașul din jurul meu și țara difuză care înconjoară orașul ăsta au rămas fără miză, maidanezii nu mai sar la roțile mașinilor și iarna e ca o gagică gonflabilă. Tâmpă, flatulată, împunsă cu șișul în fesă, vulcanizată și uitată în debara.
Probabil că v-ați fi așteptat să văd ceva, să înjur ceva, dar vă spun sincer că nu am ce. Iată un exemplu: parcarea de la Arhitectură. Acolo, în buricul Bucureștiului, să-ți parchezi mașina ar trebui să fie o invitație la infarct, un debut de schizofrenie. Ziua însă sunt acolo angajații oficiali ai parcării, Vali și cumnatul lui, magicieni ai parcărilor cu spatele într-o rână și maeștri ai cheilor și cardurilor mașinilor lăsate pe trei rânduri, treabă care vă asigur că nu are nimic senzațional. Este, până la urmă, rutină, plafonare, uzură.
După ora patru apare fauna Centrului,
țigani, români, aurolaci apatrizi, renegați, damnați, alcoolici, ghinioniști. O biodiversitate pe care o găsești doar în pădurile de la tropice. Când apari cu mașina în dreptul unui loc liber declanșezi un întreg lanț trofic în care băieții cu voce umilă și cu aspect fioros par să fie consumatorii primari. Banalitatea acestei constatări mă convinge că gestul de a-ți lăsa mașina între zidurile pline de pișat ale Universității și ale Arhitecturii nu merită povestit.
De aceea trec mai departe și încerc să demonstrez că fioroșii cu săru' mâna pe buze fac parte din viața noastră urbană, la fel ca aglomerația, licitațiile trucate și întreținerea la bloc când se dă drumul la căldură. Absolut previzibili. Le dai un leu, sau doi, sau trei pentru că ți-e scârbă de ei. Alții le dau pentru că le e frică. Și nu trebuie să pară ceva ieșit din comun dacă constați că bunăvoința cu care te ghidonează aurolacul când îți strecori mașina printre alte mașini îți poate deschide o poartă către un alt univers.
Întreabă-l de niște „biluțe” și-ți va arăta probabil calea. Întreabă-l de curve și ți le va spune. Caută praf și poate că te va lumina. Fauna asta e mai mult decât pare a fi. E un fel de Pagini Aurii a străzii, știe ce are fiecare în mașină, un izvor de informații pentru cei care trăiesc din mărunțișurile pe care le lăsați în torpedou, din telefoanele mobile uitate pe banchete. O armată de informatori care știu exact când apare în parcare un BMW cu oglinzi numai bune de jumulit ori un Logan cu servietă diplomat.
Eu am încercat să-i fentez,
parcând în locul liber de lângă dubița Jandarmeriei, în care se zăreau vreo șase jandarmi ce-și controlau Facebook-ul pe smartphone-uri. Mi-au zis că locul e luat deja, mai trebuie să vină o mașină a Jandarmeriei. „Da' pe aurolacii ăia care se ocupă cu parcări nu-i rezolvați?”, zic eu, încercând să dau un conflict local narațiunii. Jandarmul din dreapta șoferului, un băiat blonziu, cu vorbele la el, mi-a arătat cu blândețe procesele-verbale. „Chiar acum i-am amendat, mai mult nu avem ce le face. Și oricum nu vor plăti niciodată amenzile.” „Bun”, zic eu, „și dacă scot acum un steag tricolor, vuvuzeaua și o pancarta de protest, îmi dați amendă?” „Aveți buletin? Dacă da, vă amendăm. Impozite dați la stat? Aveți fișa fiscală la zi? Da? Atunci plătiți amenda, nu aveți încotro”, spune plictisit colegul blonziului. “Și dacă, după ce-mi dați amendă, nu vreau să plec, flutur steagul și țip ce vreau eu, ce faceți?” „Vă băgăm în duba care trebuie să vină și vă ducem la secție.” „Păi, cum, mă, futu-vă muma în bot, tot pe mine?”
Ca să demonstrez că nu e doar o părere, că tranzităm o perioadă fără miză, în care nu se întâmplă nimic, trebuie să vă spun că nu am ajuns să port acest dialog stupid pentru că am parcat câteva locuri mai încolo și am plătit trei lei la un țigan care s-a jurat, să moară copiii lui, că îmi păzește mașina de bulangii. Cum vă spuneam, o adevărată săptămână de căcat dintr-o țară fără poveste.
Chestia asta cu platitul la aurolaci cand parchezi masina ca sa nu ti-o zgarie (sau mai rau), e in top 3 motive pentru care n-as suporta sa locuiesc in Bucuresti.