Săptămâna trecută, urmașii arhitectei Anca Petrescu au trimis o notificare către Valeriu Zgonea prin care, în linii mari, îi cer acestuia să înceteze comercializarea oricărei imagini cu Palatul Parlamentului sau, mai degrabă, să semneze un contract cu ei, moștenitorii, prin care să le dea niște bani pentru utilizarea imaginii Palatului Parlamentului.
Palatul Parlamentului,
sau Casa Poporului, ori Casa Republicii, cum mai este cunoscută monstruozitatea de clădire unde-și desfășoară activitatea Camera Deputaților, Senatul, CNA, SPP, Curtea Constituțională și alte instituții, a fost ridicată începând cu anul 1983, ca parte a proiectului de remodelare urbană a Bucureștiului. Clădirea nu este definitivată nici astăzi, existând nenumărate spații nefinisate și intrate în conservare, dar asta este altă poveste. Anca Petrescu a fost arhitectul principal al acestei clădiri, dar la ea au lucrat câteva sute de arhitecți, responsabili pentru diverse părți ale clădirii, pentru fațade, interioare, spații tehnice etc. Și, totuși, Anca Petrescu este cea care a înregistrat clădirea drept invenție și, mai mult, sub marca “Arhitect Anca Petrescu”, a înregistrat câteva dintre imaginile clădirii, din diverse unghiuri. Pe baza acestor brevete și mărci, urmașii arhitectei cer astăzi bani de la statul român, mai exact de la Camera Deputaților, care ar folosi imaginea Casei Poporului în scopuri comerciale.
Casa Poporului este opera arhitectonică
în care și-au dat mâna demența megalomană a unui dictator și pupincurismul unei tinere arhitecte dornice de afirmare. Ce a rezultat este o monstruozitate arhitectonică, a treia structură vizibilă din spațiu și a două clădire administrativă ca mărime din lume, după Pentagon. O vreme, după 11 septembrie 2001, a fost chiar cea mai mare clădire administrativă întreagă. Casa Poporului/Palatul Parlamentului este o povară pentru statul român, fiind o clădire nepractică, energofagă, ale cărei cheltuieli nu se vor amortiza niciodată. Mai ales și pentru că nu se știe cât a costat și încă mai costă această construcție. Cea mai credibilă estimare spune că doar materialele de construcții folosite până în 1989 au costat echivalentul unui miliard de dolari, la valoarea de atunci a dolarului. Onorariul arhitectei Anca Petrescu nu intră în acea estimare, dar el n-a fost unul mic pentru perioada comunistă și a continuat să curgă și după aceea, arhitecta obținând în instanțe obligativitatea constructorilor post-decembriști de a o consulta și plăti pentru orice lucrare efectuată. În condițiile acestea, a cere drepturi de imagine în numele defunctei Anca Petrescu, atunci când, de fapt, urmașii ei ar trebui puși să plătească pentru distrugerea cartierului Uranus, pentru urâțirea Bucureștiului, pentru zecile de morți de pe șantier și pentru sacrificiile făcute de români ca această clădire să existe, este o aberație cum numai în Justiția românească poți întâlni.
Dar nu este acesta singurul caz
și, oricum, nu este cel mai aberant. Alături de recompensarea urmașilor unei arhitecte care a distrus arhitectonic Bucureștiul, putem pune, fără teama de a greși, restituirea către urmașii familiei Ceaușescu a 42 de tablouri de Petrașcu, Pallady, Tonitza, Ciucurencu, ba chiar și Goya. Aceste tablouri, smulse cu forța în anii primi ai comunismului de la proprietarii lor de drept sau obținute prin constrângere, teroare și ilegalități mult mai târziu, au fost restituite fiului Ceaușeștilor de parcă se aflau în familie de pe vremea când Nicolae era ucenic cizmar, iar Elena curvă pe peroane de gări.
În fine, un alt exemplu
în care statul s-a arătat dispus să-și răsplătească gras criminalii din trecut a fost reabilitarea și despăgubirea lui Ioan Mihai Pacepa. Statul român, în care comunismul a fost condamnat de către un fost președinte printr-o declarație simbolică în Parlament, a recunoscut meritele deosebite ale înaltului ofițer de Securitate Pacepa de până în 1978 și a dispus repunerea sa în drepturi și plata retroactivă a unei frumoase pensii. Or, până în 1978, anul defectării sale, Ioan Mihai Pacepa n-a fost un luptător pentru libertate, n-a fost colaborator al serviciilor secrete din lumea democratică, ci a fost un apropiat colaborator al dictatorului, o rotiță importantă în angrenajul represiunii, complice încă de la racolarea sa, din 1951, la crimele comunismului. Și, totuși, exact pentru acea perioadă a fost Pacepa răsplătit, și nu pentru contribuția adusă la căderea comunismului, contribuție îndoielnică, dacă ne gândim că de la defectarea sa la căderea Ceaușeștilor au trecut 11 ani. E ca și cum Rudolf Hess ar fi fost iertat la Nürnberg doar pentru că a zburat în Anglia înainte de finalul războiului.
67 de vizualizări
Articol excelent, dar cați îl citesc și, mai ales, câți îl pricep?! Nu numai Casa Poporului, dar și întregul ansamblu de blocuri de pe bulevardul ” Victoria Socialismului asupra Bucureștiului ” ar trebui dărâmate. Individa, autoare a monstruozității, trebuie ștearsă din memoria colectivă, la fel ca stăpânii ei.