Romanul celui mai urît om din lume, care a ales să devină fantomă

Dacă faci o vizită la Paris e obligatoriu să dai o raită și la Palatul Garnier, palatul Operei. După ce-l va lăuda pe arhitectul de la care se trage numele imensei clădiri, ghidul îți va vorbi cu maximă deferență despre fantoma care bîntuie acolo, începînd din anul 1910, cînd monsieur Gaston Leroux a publicat Fantoma de la Operă.

Chiar dacă n-ai citit cartea, dar ai văzut filmul (unul dintre ele!), vrei să vezi și loja nr. 5, loja fantomei, apoi îți faci curaj pentru întrebarea naivă care îți stă pe limbă: e adevărat că sub clădire există un lac pe care te poți aventura cu barca, la fel ca Persanul, ca vicontele Raoul de Chagny și ca soprana Christine Daaé? Triumful ficțiunii asupra realității și o nouă probă, indirectă, dar indubitabilă, a existenței lui Moș Crăciun.

Fost jurnalist devenit autor de romane gotice, d. Gaston Leroux avea abonament la Operă, în loja nr. 5. Și judecînd după solidele lui competențe muzicale și după amănuntele din culisele și din cabinele Operei, desfășurate pe larg în romanul său, poate că ideea fantomei i-a venit chiar în loja aceea, așteptînd să se tragă cortina, sau în timpul vreunei escapade în culise, la repetițiile cu costume.

Fantoma…, capodopera lui Leroux, are rude prin marile romane gotice și în romanele-foileton cu mistere, de mare succes în Franța și în lumea largă, cele pe care critica subțire le-a trecut la subliteratură, de-a valma cu imensa cantitate de maculatură care le-a parazitat. Printre rubedeniile sale nobile: Omul care rîde al lui Victor Hugo sau Masca de fier, de Dumas-tatăl, iar printre romanele care l-au concurat la tiraje, pornind de la rețeta lui Leroux, seria Fantômas, mortul viu scrisă de doi francezi, Marcel Allain și Pierre Souvestre. (Primul volum din Fantômas a apărut la un an după Fantoma de la Operă.)

Se plînge mult în romanul lui Leroux, din amor, din gelozie, ba și de furie –  bărbații plîng chiar mai mult decît femeile! –, iar cele două povești de amor din Fantoma de la Operă sînt relatate în stilul romanțios al vremii, cu exces de epitete, dar deloc superficial. Analizele psihologice, în schimb, sînt de o acuitate care și-a păstrat expresivitatea, iar ironia cu care Leroux se detașează periodic de personajele sale îl ajută să scape cu bine din capcanele în care cad autorii naivi de romane gotice și scriitorii de povești de amor melodramatice. Cînd nu-și poate lua distanță de suferințele dezlănțuite ale personajelor sale, Leroux le lasă să-și povestească ele însele chinurile sau găsește cîte un narator ad-hoc care să le istorisească tribulațiile.

Vicontele de Chagny și soprana ingenuă Daaé au relief, au și poveste, dar nu sînt mai mult decît niște personaje onorabil construite, aduse în scenă parcă doar pentru a da replica Fantomei, misteriosului Erik. Pentru el, Leroux își pune tot talentul la bătaie, intuind că un asemenea personaj poți inventa doar o dată în viață.

Erik, „Fantoma cu ochi de foc“, „mortul viu“ și omul care poartă mască fiindcă e cel mai urît din lume, acest scelerat îndrăgostit care visează în întuneric la o viață burgheză la lumina zilei, e de fapt arhitectul și regizorul misterelor palatului Operei, cel plin de trape, de culoare secrete și de încăperi de care nu știe nimeni. Erik, cel atît de urît că nici propria lui mamă nu suporta să-l vadă, ascunde sub mască un personaj de o complexitate și de o autenticitate a neverosimilului, ca să zic așa, încît îți rămîne în minte pentru totdeauna.

Gaston Leroux, Fantoma de la Operă, traducere de Cornelia Marinescu, prefață de Irina-Margareta Nistor, Editura Corint, 2023.