În facultate aveam un coleg, poet, Pișcu. Înalt, figură blîndă, dar uneori cam îi jucau ochii în cap. pe lîngă poezii, Pișcu scria la un roman – un roman total – care avea să fie marea cronică a anilor ‘80, cu personaje luate din viața reală, cu numele lor adevărate cu tot.
Autorul mai citea versuri pe la cenacluri, dar din marele roman – nimic, să nu-i fure careva ideile. Dacă făceai bancuri despre el, cu el de față, nu se supăra. te anunța doar, cu blîndețe, că te va băga în romanul lui. Avea ochi de prozator și o memorie periculos de bună. ne știa tuturor aventurile amoroase și era la zi cu peripețiile noastre de pe la chefuri. Cei mai mulți ridicam din umeri la anunțurile lui. La un examen se duce Pișcu cam nepregătit – mai exact, nu citise nimic. Despre profesoara care-l examina se știa că avea o aventură extraconjugală. Pișcu nu era la curent cu povestea ei, dar cînd i-a întins carnetul de note i-a spus că era sigur că doamna va apărea în romanul lui ca o persoană generoasă, care-i dăduse notă de trecere. profesoara s-a uitat lung la el – pișcu, impenetrabil –, apoi i-a scris în carnet cinciul necesar. După revoluție îl întreb pe autor cînd îi apare romanul. nu era nici o grabă, mai avea cîte ceva de adăugat la el.
