Cu 6 ore înainte de meciul de vineri, am intrat pe gazonul de pe stadionul Karaiskakis. M-am sincronizat cu un curcubeu, în live-ul pe care l-am dat pentru România TV, mai ceva ca Iliescu și Bush, în vizita ultimului, la București. ”Să fie curcubeul victoriei echipei naționale”, zic la TV, în direct, fără să cred, e drept, o iotă din ce spun.
Încep să intre suporterii. Ai noștri sunt la locurile lor înaintea grecilor, care s-au adunat abia cu câteva minute înainte de fluierul de start. Înainte de a fi suporteri ai naționalei, ai noștri trebuie să-i transmită salutări fierbinți lui Mitică Dragomir, care tocmai făcuse buf de la LPF. ”Dragomir, muie Dragomir!”, se strigă minute-n șir. Intră ai noștri pe teren. Preocupați, mă! Unii au căști pe urechi, ascultă muzică (sau manele), alții scot telefoanele să filmeze spectacolul din tribune, unde românii dăduseră deja drumul la torțe și petarde. Pe teren, mâinile nefolosite se țin în buzunare, se știe.
Se anunță echipele de start.
Desigur, Stancu și Cociș sunt titulari. Doar gsp.ro și naivii puteau susține că Pițurcă a devenit peste noapte antrenor, și-a pus o pereche de coaie în loc de zaruri și va încerca să și tragă la poartă în Grecia. E clar, îmi zic, am belit-o! Nu speram ca barbugiul să mizeze pe Maxim din primul minut, dar nici măcar pe Lazăr? Adică, mai defensiv puteam juca doar dacă în locul lui Marica intra Valerică Găman. Știam totul despre greci, care exersaseră și la antrenamentul la care am asistat un 4-3-3 foarte agresiv. La un moment dat mă intersectez la marginea terenului cu Pițurcă. Îmi venea să-i dau două palme peste bot și să-i spun: băi, tâmpitule, ne calcă ăștia în picioare, trezește-te! Mă abțin și mă așez pe banca gazdelor, lângă Santos. Stătea singur și suda țigară de la țigară. ”Hi, nervous?” El trage puternic din țigară și dă din cap afirmativ. ”Relax, you will win this game”, îi spun, nu doar pentru că eram convins de asta, dar și pentru că voiam să-l invit la cadru, după meci. El îmi mulțumește și apoi, după ce îmi spune că l-am păcălit, îmi promite că dacă vin repede la el va da o declarație.
Se cântă imnurile,
fluieră Proensa. Stadionul nu este atât de gălăgios cum ne așteptam. Adică, fanaticii suporteri greci sunt sub ai noștri. Începem bine. Neașteptat de bine. Nu le dăm varza câteva minute. Torje urcă pe dreapta și trimite în careu, din cădere, dar Marica se încurcă. Grecii ne iau muncitorește. Samaras (Celtic Glasgow) și Salpigidis (PAOK) fac exact ce-au repetat la antrenamente. Intră în centru, pentru a le face loc fundașilor laterali, Torosidis (AS Roma) și Holebas (Olympiakos). Îi ajută din plin, în centru, căpitanul Katsouranis (PAOK), ajutat de Maniatis (Olympiakos) și Tziolis (PAOK).
Dar pe noi ne interesează ce fac ai noștri, nu? Ei bine, aici e problema. Există, fotbalistic vorbind, două mari școli de gândire în lume, la ora asta. Jocul de posesie și cel de tranziție. Tranziția asta e de două feluri: pozitivă și negativă. Adică de la apărare în atac și invers. Cu cât o faci mai repede, cu atât pui presiune mai mare pe adversar. Pițurcă este însă adeptul unui al treilea curent. Care nu poartă încă un nume, dar presupune ca atunci când ai mingea să o dai cât mai repede afară sau la adversar. Iar ai noștri respectă fără greșeală tactica asta!
Respingem din careu,
nu urmărim, adică Tănase doarme în ghete, grecii retrimit varza la noi. E ofsaid. Nu mare, dar e. Steagul stă jos, Proensa a înghițit fluierul, Mitroglou, un fel de Pițurcă, așa, oportunist, o bagă-n ațe. 1-0 și stadionul ia foc! La fel și Piți, care ia poziția lui favorită: cu mâinile în șold, ca o țață, biciundu-și jucătorii cu privirea de milog.
Vine însă egalarea, la singura situație din care noi puteam înscrie: faza fixă. În rest, nu avem dinamica necesară în joc să punem probleme. Torje bate destul de prost, adică în afara cadrului porții, dar Stancu apare excelent și găsește unghiul perfect. 1-1. Uraaaaa! Cum? 2-1? Când? Stați, dracului, băi, că nici nu am văzut când s-a pus mingea la centru. Da, Samaras, bărbosul ăla cu curul mai mare decât Teo Trandafir, dă o diagonală perfectă, Torosidis pune latul de lângă același Tănase, care sigur fumase ceva înainte de meci, iar Salpigidis o bagă-n poarta lui Lobonț, căruia mai bine-i dădea cineva un scaun la meciul ăsta. A stat omul aiurea 90 de minute în picioare! Piți nu cred că a văzut ce s-a întâmplat, se întorcea bucuros spre bancă atunci când mingea a scuturat plasa noastră.
2-1, e bine și așa, nu?
E perfect! Dacă mai avem vreo fază fixă bine, dacă nu, nu. Piți îi ceartă pe Raț și pe Torje, dar mai vinovați sunt Tănase și Mățel. Primul pentru că nu închide cum trebuie și-l face pe Raț măgăruș, al doilea pentru că nu stă ca lumea în defensivă. Pauză! De s-ar termina așa! În tribune, ai noștri s-au mai liniștit, dar speră în continuare.
Grozav e pus să se încălzează mai intens. Iar e clar. Piți e o carte deschisă. Deschisă și proastă. Dacă și Grozav, ajuns la o echipă de unde în mod normal n-ai ce căuta la națională, e înaintea celui mai în formă jucător român al momentului, atunci ăsta nu e fotbal.
Ieșim de la cabine la fel. La fel de proști, jucând fără orizont. Nu putem pune probleme, dar nici nu vrem. Până la 3-1 nici nu are sens să ne alarmăm, nu? A, stați, că e 3-1. Samaras, Katsouranis, Mitroglou.
E abia minutul 66. Putem reveni, nu? Cu cine? Piți îl retrage pe Hoban de la încălzire și-l trimite pe Nicoliță. După câteva minute, îl cheamă pe ”francez” înapoi pe bancă. În fine, decide pentru Lazăr și Grozav. E și greu să iei decizii sub presiune! Mai sunt 20 de minute cu tot cu prelungiri, dar lui Piți nu-i place ce vede. Ce chestie, nici nouă! Dar selecționerul nu își ceartă jucătorii din teren, ci se întoarce să le explice celor de pe bancă ce vrea să spună. În sfârșit, când grecii sunt mai mult pe jos, intră Maxim. Mai sunt 5 minute, cred că Piți l-a băgat să ne arate că oricât de în formă ar fi, nici Maxim nu ne poate ajuta, atât de slabi suntem.
Se termină, iar barbugiul în bulanul căruia românii și-au pus speranțele pentru Mondial își ia poziția de final de meci, aia cu mâinile în sân. Privirea e tot aia. De fapt, antrenorul nostru n-a înțeles nimic din ce i s-a întâmplat vineri seară. Se numește fotbal și nu-l poți păcăli la infinit.
