Într-o seară, cînd cenaclul se mutase în clădirea de pe Schitu Măgureanu, cineva a deschis pianul care de obicei era încuiat cu lacătul. Și nu pentru a apăsa pe clape cu un deget, să audă cum sună. Tipul s-a așezat pe scaunul pianului și a cîntat ceva cap-coadă. Cum nu-l cunoșteam, ne-am închipuit că era unul dintre cei care mergeau la cercurile de muzică și care greșise ziua și ora. Se mai întîmpla. Ipoteza asta era susținută și de înfățișarea lui – tipul semăna puțin cu Pavarotti. Părea mai în vîrstă decît noi. Cum n-a plecat după ce și-a făcut plăcerea cu pianul, l-am trecut în categoria noilor veniți. Cînd a venit ora la care ședința trebuia să înceapă, tipul ni s-a recomandat eliptic: Bedros Horasangian. Acum asemănarea lui cu Pavarotti nu mai era prea concludentă. Însă odată, invitat de Cușnarencu, ne citise poezii un tenor celebru. Poate că și tipul ăsta trăia de pe urma muzicii, ca Valentin Petculescu, compozitorul. Petculescu însă nu-l cunoștea. Bedros ne-a lămurit, era funcționar undeva și urma să debuteze cu un volum de povestiri la Cartea Românească. Nu mai țin minte unde zicea că e funcționar.
Și el părea un tip singuratic, dar altfel decît Bădițescu. Bedros, reținut, ce-i drept, era mai prietenos și-l pomenea des pe Radu Cosașu. Ne plăcea de el, era citit și se pricepea la literatură. Iar dacă scria bine, l-am fi cooptat în grupul nostru, al desantiștilor. De-abia după vreo două-trei ședințe, Bedros s-a înscris să ne citească. Scria foarte bine, slavă Domnului!
Lui Bedros lucrurile bune i se întîmplau cu întîrziere. Poate fiindcă se obișnuise cu cele rele. Din devotament pentru familie – avea un frate bolnav pe care-l îngrijea de mulți ani –, n-avea timp pentru el însuși. Scria pe apucate, dar cum asta era una dintre puținele distracții pe care și le permitea, se întorcea des și cu plăcere la masa de scris.
Din cînd în cînd, Bedros găsea prilejuri să se certe cu soarta. La piață, se tocmea arțăgos și cu vocea ridicată, ca și cum dacă plătea mai puțin pentru o legătură de pătrunjel ar fi izbutit să-și schimbe linia destinului. Altfel, după ce plecam de la cenaclu, nu mergea cu noi la bere, fiindcă avea treabă acasă și, din cauza acelorași treburi de acasă, nu găsea timp să se ducă la editură să afle ce se mai întîmpla cu manuscrisul său. Avea însă și un orgoliu al nefericirii, care-l făcea să pară sucit și certăreț. Și cum îi plăcea să se afunde în complicațiile sale lăuntrice atunci cînd își propunea să ia o hotărîre care ar fi schimbat ceva din viața lui zilnică, trăia de la o amînare la alta. N-avea mania persecuției, dar credea că-l urmărește ghinionul. Din cauza asta, primea bănuitor laudele, așteptînd să i se dezvăluie și acel dar/însă al obișnuințelor sale. Era fericit cînd scria, dar de teamă că ar putea primi și de aici vreo veste proastă, mulți ani și-a ținut manuscrisele în sertar. Așa că atunci cînd i-a apărut volumul de debut mai avea gata în sertar povestiri pentru încă unul și cred că și o parte din primul său roman, pe care l-a numit Sala de așteptare. Cum altfel?
1.176 de vizualizări
