A venit, poate, clipa să simțim valoarea generalilor noștri, a bravilor înălțați în grad pe timp de pace pentru meritul de a nu fi întreprins mai nimic. De 70 de ani n-am avut bătălii, istoria ne-a ferit de lupte militare, iar generalii noștri s-au putut înmulți în tihnă, muncindu-se doar să bată din călcîie la ceremoniile în care președinții le-au mai înmînat o stea. Sînt, printre ei, și cîțiva care au trecut prin teatrele de operațiuni din Irak și Afganistan, și care au putut auzi pe viu, nu doar pe Netflix, zgomotul unei împușcături. Dar numai cîțiva. Ceilalți aproape 170 de generali sedentari reprezintă azi serviciul activ al forțelor de apărare și siguranță națională. Cu totul și cu totul, adică și cu rezerviștii și cu cei în retragere, generalii României sar de 1.000 de bucăți, mai mulți decît are Ucraina din 1990 încoace.
Dar, pe lîngă generali, Ucraina are în dotare poporul ucrainean, care s-a dovedit a fi cea mai valoroasă armă defensivă a unui stat agresat pe nedrept și cu forțe disproporționate. De cînd Gogol, Tolstoi și Sienkiewicz au început să-i facă portretul, poporul ucrainean a obișnuit lumea cu duritatea și nesăbuința lui. De la supușenia resemnată a haholilor la neastîmpărul și nebunia cazacilor din Zaporojie, ucrainenii au trecut prin toate formele de agregare ale unui neam contradictoriu, a cărui vitejie se amestecă cu suceala și a cărui inimă slavă face casă bună cu oftatul, vodca și cruzimea.
Azi îi vedem la televizor pe toți: și pe sentimentalii stepei, și pe cazacii îndîrjiți. Exodul femeilor înlăcrimate și al copiilor triști lasă în urmă o dîră de suferință tăcută care duce la bărbații rămași să lupte. Ucraina, statul fără acte de identitate clare, își demonstrează voința de a exista prin extraordinara împotrivire în fața unei invazii militare uriașe, nedrepte și criminale. Cei opt ani de luptă cu separatiștii ruși din Donbas și cu trupele fără însemne, trimise de Putin, au format opt cicluri de veterani cu experiență directă de front. Dar, mai mult decît atît, acel război continuu a redeșteptat, parcă, instinctul aprig al vechilor cazaci, obișnuiți cu viața crîncenă, cu lupta și cu nenorocirea.
Stepa care face din Ucraina o țară ușor de călcat în șenile și ușor de bombardat pare să-i fi păstrat în formă pe urmașii călăreților nebuni din Zaporojie. Ucrainenii se luptă azi ca și cînd asta au făcut dintotdeauna, ca și cînd nu s-au întrerupt din vechile îndeletniciri. Un popor neînfricat, răzbunător și mîndru, gata să-și apere pămîntul și orașele cu prețul sîngelui, face azi, după cum se vede, mai mult decît a doua armată a lumii pe care, pînă una-alta, a învins-o moral.
Ei bine, generalii noștri, care s-au îngrășat pe timp de pace, s-au grăbit să avanseze și să vîneze pensia specială, generalii noștri supranumerari care aglomerează paradele și atît, generalii noștri care au lăsat armata română nemodernizată, nepregătită și împuținată trebuie să salute cu respect și cu mîna la chipiu lupta poporului ucrainean. Căci, dacă Putin va duce războiul într-un stat NATO, exemplul voluntarilor ucraineni va fi, cu siguranță, urmat. Iar generalii noștri cu burtă și fireturi vor avea nevoie de bravura poporului român ca să se poată retrage, la adăpostul ei, în siguranță.
