Săptămîna reducerilor de păcate

De Florii începe, oficial, sezonul ipocriziei naționale. Săptămîna Mare e sprintul creștinesc de final,  e ultima sută de metri de paradă a credincioșilor. De la sărbătorile de iarnă, cei mai mulți dintre ei n-au mai apucat să se ocupe cum trebuie de cele sfinte. Ori n-au avut timp, ori au uitat, ori i-a durut în fund. E un fel de Black Friday al conștiinței. După un an de reduceri morale masive, românul se înghesuie să plătească divinității taxa simbolică de creștin ortodox. Își face curat în casă, umblă mai spălat, e mai spăsit decît de obicei, parcă vezi și căință în ochii lui. Zici că urmează o inspecție de Sus, condusă de Însuși Dumnezeu. Bisericile se umplu de tîlhari și miroase a infracționalitate mai tare decît a tămîie.

Pînă mai ieri, aceiași oameni negociau șpăgi, trăgeau țepe, fentau statul și își mințeau aproapele cu seninătate. Acum, brusc, își descoperă fibra spirituală. Postesc. La slujbe e aglomerație ca la mall în zi de week-end. Interlopii, băieții de succes, oamenii care în restul anului rezolvă lucrurile cu vrăjeala sau cu pumnul stau cuminți la coadă la lumînări. Îi vezi cum își fac cruce larg și apăsat, ca și cum ar reseta toate mizeriile acumulate în ultimele luni. Dau de pomană din ce-au furat, cu aer filantropic, și se întrec în fapte bune.

Iar revelația din jurul icoanelor de la biserică se prelungește și acasă, la masă. După post, mare sau mic, în funcție de trăirile stomacale ale fiecăruia, românul se aruncă asupra mîncării cu o pasiune care anulează orice urmă de evlavie. Mielul, ouăle, drobul, cozonacul, toate sînt tratate ca niște misiuni ce trebuie duse la bun sfîrșit cu orice preț, chiar și cu cel al sănătății. Intestinul preia frîiele Paștelui. E altarul pe care se aduc jertfele culinare. Se mănîncă pînă la epuizare, pînă la răstignire  gastrică. Să simți că ai biruit postul, că ai recuperat tot ce ai pierdut prin cumpătare. În fond, nu pentru mîntuire s-a postit, ci pentru performanță la masa de Paște. După ce tot acest amestec de smerenie cu haleală se scurge în canalizări, românul își revine, tot brusc, la programul obișnuit, cel de haiduc.