Greuceanu
Era într-o zi Greuceanu la el la muncă, mânca un senviș pe tastatură, când vine o colegă, Mirela, să-l întrebe dacă a citit pe net ce chestie tocmai s-a întâmplat.
– N-ai auzit? Cică au furat zmeii soarele și luna de pe cer.
– Asta e, se mai întâmplă, știi că pe la noi se fură mult.
– Dar aici e altceva. Îți dai seama? Au furat soarele! Cum mai mergem noi la mare să ne bronzăm dacă nu mai e soare?
– Sincer, nu mi se pare așa de nasol. Abia nu trebuie să mă mai dau cu cremă de protecție solară.
– Știu, dar așa, de ce te mai duci la mare?
– Ca să stau în apă.
– Pe întuneric?
– Sincer, pare un aranjament mai bun așa. Abia nu mai văd algele și pet-urile goale și ce alte chestii scârboase mai plutesc pe mare aproape de țărm și pe care oricum nu poți să le eviți.
– Băi, Marius, pe bune dacă te înțeleg.
Probabil că v-ați dat seama deja că pe Greuceanu îl mai cheamă și Marius, iar Greuceanu îi spune doar șeful lui, domnul Pascu, atunci când e supărat pe el și vrea să pară distant și autoritar. Mă rog.
– Deci ție ți se pare OK să n-avem deloc soare pe cer? Îți dai seama cât o să ne coste curentul?
– Să știi că energia nucleară se produce foarte ieftin.
– Și am rămas și fără lună.
– Asta chiar nu mă interesează. Hai, pe bune acum, zi la ce folosește luna. Nu cred că s-a întâmplat vreodată să mă gândesc: bă, ce nașpa e afară, dacă era măcar puțină lună, așa, era mai bine.
– Mă rog, poate ție nu-ți folosește.
– Folosește cuiva?
– Am eu un văr vârcolac.
– Ha-ha, vărcolac, cum ar veni.
– Ce?
– Nimic, continuă.
– Deci am eu un văr vârcolac care o să cam sufere, pentru că-i plăcea super-mult să-i crească păr pe spinare, să i se umfle pieptul de mușchi și să facă tărzănii prin oraș.
– Tot nu mă convingi că luna aia folosește la ceva.
– OK, OK, uite o chestie. Știi prăjiturile alea care se numesc semilune?
– Da, cum să nu?
– Sunt bune, nu?
– Da’ bravo!
– Cum ai mai putea să faci semilune dacă n-ar fi luna? Cum ai mai ști cum să le tai?
– Cred că discuția a mers prea departe.
– Ai dreptate, Marius. Uite ce voiam să te rog. N-ai putea să mergi tu la zmei și să recuperezi soarele și luna?
– Glumești, nu?
– Știu că doar tu poți.
– Băi, Mirela, pe bune, deja am super-mult de lucru azi, o să-mi iau și acasă. E final de quarter și am o mulțime de fișe contabile de completat. Când crezi că mai apuc să recuperez soarele și luna?
– Nu știu dacă ai auzit, dar împăratul a promis că dă o sută de mii de euro celui care face rost de soare și de lună.
– O sută de mii?
– O sută. Și-ți dă și un cec din ăla mare de carton pe care-s trecute toate zerourile, așa, ca la televizor.
– Nu știu ce să zic.
– O sută de mii de euro sunt bani. Ai putea să achiți rata la apartament.
– Mda. O să vorbesc cu frate-meu, poate vine și el cu mine.
Și s-a dus Greuceanu la fratele lui, Lejereanu, care n-avea job în perioada aia, îi plăcea s-o ardă mai mult pe acasă, și împreună au luat autobuzul 311 până la Faur Poarta 4, unde stătea Faurul Pământului, care le-a împrumutat Skoda lui și niște bastoane telescopice, ca să meargă pe urmele zmeilor. După ce i-au găsit pe zmei, Greuceanu și frate-su au luat de la ei soarele și luna, le-au băgat în portbagajul de la Skoda Octavia și le-au livrat înapoi împăratului, care a fost super-recunoscutor și a scos cecul mare de carton, doar că Mirela nu înțelesese corect și banii erau, de fapt, pentru o cauză umanitară, gen, se donau în numele tău.
Așa a ajuns Greuceanu să mănânce în continuare senviș pe tastatură la el la job, în Pipera, doar că o dată pe săptămână senvișul era gratis de la un restaurant care a vrut să-și facă imagine de pe urma lui și-a victoriei lui cu zmeii și a anunțat pe Facebook că-i dă câte un senviș pe săptămână pentru tot restul vieții. E și asta o chestie, mai bine decât nimic.
