Am vrut să ies puțin și să mă plimb prin codru, dar le-a închis Primăria pe toate. Incredibil. Nu mai pot să-mi practic meseria, iar ca mine, alte zeci de poeți romantici care trăiesc din poemele pe care le scriu despre natură. Nu credeam să-nvăț a muri de foame vreodată.
Bun, deci trebuie să mă distanțez social. Nimic mai simplu pentru un geniu care oricum nu prea se amestecă cu muritorii de rând. Am trecut pe la Titu Maiorescu, să-l întreb dacă știe cât o să dureze carantina asta, dar nu mi-a dat drumul la ușă. Mi-a zis că el a început deja distanțarea socială, plus că are niște musafiri, vreo trei familii. N-ar vrea să mă infecteze careva.
M-a oprit Poliția Locală și mi-a dat amendă. Nu era bună declarația, se pare că nu trebuia să fie în versuri. Nici faptul că avea 20 de strofe n-a fost de mare ajutor. Dimpotrivă. Mi s-a spus că nu-i o urgență și că, deși merg să am grijă de cineva bătrân, stejarii seculari nu-s tocmai o prioritate acum, în timpul pandemiei.
În sfârșit, vești bune. Cică s-a amânat examenul de Bac. Asta înseamnă că am la dispoziție mai mult timp ca să scriu niște poeme ca să intre în programă.
Recitesc Scrisoarea III și nu-mi vine să cred. La Rovine era un adevărat focar de infecție. Oare ce-a fost în capul lor, de s-au adunat atâția oameni? Se puteau molipsi de chestii nasoale. Știu că erau tineri și aveau sistemul imunitar bun, dar unii dintre ei riscau să moară. Oamenii ăștia chiar nu se gândesc la consecințe?
Mi-a scris Caragiale. Cică el a terminat deja două piese de teatru de când e în carantină. Sincer, nu cred. Îi place să se laude. Ca atunci când a scris schița aia doar ca să flexeze în fața mea că are dulceață să-și pună și-n ghete.
Am observat că niște somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, uneori mai mult de trei în același cuib. Nu mi se pare deloc OK. Ar trebui să scriu ceva despre asta.
Of, iar nu mai am hârtie igienică! Am scris pe toate sulurile poeme despre natură.
De trei zile umblu cu ochii cârpiți de somn. Nu mai pot să ajung la izvorul lângă care dorm de obicei. Noaptea n-am ce face, stau întins pe pat cu ochii în tavan, dar degeaba, nu văd nici o stea, doar niște pete de igrasie. Aș putea să scriu ceva despre asta: un poem de 98 de strofe despre o pată de igrasie care se-ndrăgostește de o muritoare și e gata să se dea jos de pe tavan special pentru ea. Nu, e prea siropos. Nu cred că mi-ar accepta poemul în programa pentru Bac.
1.142 de vizualizări
