Sînt două decenii de cînd citesc cu mare interes și cu multă plăcere ce scrie Alex Goldiș în critică, teorie și istorie literară, încît am reluat cap-coadă, cu nostalgie, articolele lui de critică literară adunate în ZOOM IN / ZOOM OUT. Goldiș refuză de la bun început să oficieze în critică, spre deosebire de „autoritățile“ șaizeciste ale genului, sau să disece de sus literatura, aidoma chirurgilor de la medico-legal. Scrie pe un ton firesc, în care fac casă bună seriozitatea și ironia, bine drămuite. Analiza textelor, vie, funcționează excelent (mi-a plăcut mai ales analiza poeziei Angelei Marinescu!), iar portretele morale ale autorilor despre care scrie criticul sînt cît se poate de plauzibile și, cum se zicea pe vremuri, se țin minte. De-o pildă, portretul lui Adrian Marino ca memorialist și critic de întîmpinare. „Un om care poate afirma că «Aveam totdeauna dreptate, dar cădeam mereu în gol, total neadaptat mediului literar dominant» nu aplică nici propriei opere, nici propriei persoane, criteriile draconice cu care măsoară conduita celorlalți. Cînd sînt recunoscute deschis, defectele lui Adrian Marino sînt… hipercorectitudini. Personajul din Viața unui om singur e ori prea principial, ori prea idealist, ori prea nonconformist, însă are enormul ghinion de a trăi permanent într-un «mediu ostil». Chiar mizantropia și singurătatea, stîngăcia socială de care face atîta caz, nu sînt decît sinonime cochete pentru incoruptibilitatea morală a scriitorului. (…) Raportarea emfatică la sine are două consecințe contrare: pe de o parte, ea conservă întreaga autenticitate a personajului – Marino trece, orice s-ar zice, peste falsele politețuri ale celor care se plasează întotdeauna pe locul doi, proclamîndu-și verde în față valoarea. (…) Pe de altă parte, această atitudine nu poate să nu inducă impresia că harta ideilor culturale ale criticului corespunde fără rest cu harta relațiilor sale interpersonale.“ Cine a citit Viața unui om singur sau l-a cunoscut pe Adrian Marino e, presupun, de acord cu observațiile lui A.G.
Spre deosebire de criticii care dau de pămînt cu „fracturismul“ și cu poezia lui Marius Ianuș sau de cei care-i iau cu o mînă ce-i dau cu alta, Goldiș le cercetează cu atenție și fără să cadă în capcanele pe care Ianuș le întinde provocator cititorilor. Tînărul critic e de părere că „departe de a fi un simplu versificator al revoltei și un iscusit epigramist al înjurăturilor, Marius Ianuș era, încă din primul volum, un poet de viziune, care nu poate fi explicat eficient prin referința exclusivă la gesturile sale iconoclaste“. Apoi A.G. își argumentează calm și precis convingerea despre vizionarismul sictiritului autor. Deși Ianuș m-a iritat de multe ori cu fracturismele lui, nu pot să nu-i dau dreptate lui Goldiș pe partea cu vizionarismul poetului care a trecut la ale credinței, cu tot cu viziunea lui, iconoclastă la greu.
A.G. nu-și face iluzii asupra pretenției critice de „obiectivitate“. Crede într-o subiectivitate onestă și lipsită de agenda politichiei literare, care îl dezgustă. La fel cum îl irită judecățile critice pe necitite, cu care îl prinde, printre alții, pe N. Manolescu în Istoria sa critică. Lăudînd ceea ce e de lăudat în Istoria acestuia, Goldiș îi semnalează superficialitățile, inexactitățile și neglijențele, demonstrează că întreprinderea lui N.M. e, de fapt, „a-critică“ și încheie cu părere de rău: „Manolescu rămîne doar cronicarul numărul unu al literaturii postbelice, nu și istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv“.
Cum Alex Goldiș nu înghite nici critica „de cumetrie“ sau a alianțelor tactice, le semnalează scăderile și criticilor tineri pe care-i elogiază. O face însă fără morgă și fără mai ales să dea de înțeles cititorului că el ar fi marele evaluator, criticul cu „C“ mare. Dar, nici vorbă, Goldiș e (mai bine zis „era“, fiindcă, din păcate, nu mai scrie critică de întîmpinare) unul dintre cei mai importanți critici literari din noua generație.
Alex Goldiș, ZOOM IN / ZOOM OUT. Lecturi de critică și literatură contemporană, Editura Casa Cărții de Știință, 2023.
