Florin Amzoiu era unul dintre derbedeii de pe Calea Moșilor, dar spre deosebire de ei scria poezie. Altfel, era aproape la fel de derbedeu ca orice derbedeu de cartier: juca barbut pe un maidan de pe intrarea Cenușăresei, care dădea de pe Moșilor în strada Ion Maiorescu, iar sîmbătă seara se ducea să danseze la Casa de Cultură amenajată în fostul cinematograf Splendid.
Dansa, bea lichior de portocale, se îmbăta și, dacă era cazul, nu se dădea în lături de la vreo cafteală cu țiganii de pe Colentina, cu toate că a doua zi cu ei juca barbut. Era mai mare decît mine cu vreo trei ani și în copilărie făcusem schimb de cărți cu el. Țin minte și acum, după mai bine de cincizeci de ani, că într-o zi, văzîndu-mă cu o sacoșă plină cu cărți (veneam de la biblioteca „Odobescu“ de pe Moșilor colț cu Vaselor, unde aveam patru fișe, pe numele meu și pe cel al mătușilor armence, Araxi, Orjen și Ardem), m-a întrebat dacă am citit Însemnările unui partizan, o carte sovietică după care toți puștii se dădeau în vînt. I-am zis că da, ba mai mult, că o am în bibliotecă. I-au lucit ochii și m-a întrebat dacă nu vreau să facem un schimb. „Ce schimb?“, am întrebat eu puțin nedumerit.
„Păi, eu îți dau Tarzan și tu îmi dai "Însemnările unui partizan“. „Să văd Tarzanul!“, am zis eu neîncrezător. Taică-meu, care văzuse în perioada interbelică toate filmele cu Tarzan, îmi împuiase capul cu ele și muream de curiozitate să-mi bag și eu nasul în chestia asta. Amzoiu locuia vizavi de blocul meu, într-o curte îngustă și lungă, cu case-vagon, așa că n-a durat mult pînă cînd s-a întors cu o carte groasă făcută ferfeniță, fără coperți și pagina de gardă. Avea, totuși, de bine, de rău, prima și ultima pagină.
(Va urma)
