Eram, aşadar, într-o după-amiază oarecare de la începutul verii anului 1971, pe un culoar cu multe uşi, la etajul trei al unei vile somptuoase de pe bulevardul Ana Ipătescu: acolo era redacţia revistei Luceafărul, în care îmi publicasem prima povestire intitulată Ploi calde pe umerii noştri. Un titlu de căcat, trebuie s-o recunosc, dar asta n-are nici o importanţă.
Important e că, chiar dacă publicasem numai o povestire, eram scriitor. În fine, un scriitor începător, dar, totuşi, scriitor. Eram acolo ca să plec în delegaţie. Aşa zisese proaspătul meu prieten Valeriu Pantazi, şi el scriitor în devenire, dar aflat într-un stadiu mult mai avansat decît mine. Pantazi a bătut tare într-o uşă care avea o plăcuţă cu inscripţia „redactor-şef“, şi, fără să aştepte vreun răspuns, a deschis-o, m-a împins înaintea lui, după care a intrat şi el. Era o cămăruţă, o anticameră mi-am dat eu seama la repezeală, şi în cămăruţa aia, la un birou imens, stătea o doamnă micuţă, brunetă, elegantă şi ochelaristă, doamna Nelly, aveam să aflu că o cheamă. Pe o fereastră mare intra lumina puternică a unui soare de ora patru, orbindu-mă niţel. Doamna Nelly îl cunoştea pe Pantazi, nu a mirat-o prezenţa noastră acolo. După ce i-a spus un „Sărut mîna, doamnă Nelly, ce mai faceţi?“, şi după ce ea a zis că „bine“ şi a zîmbit înspre noi, Pantazi i-a zis că eu sînt Ştefan Agopian, un prozator la începutul drumului, dar care promite mult. „Înţeleg că vreţi să plecaţi într-o delegaţie“, a zis doamna micuţă şi ne-a zîmbit iar. „Mi-aţi luat vorba din gură!“, a zis Pantazi şi i-a zîmbit şi el. Am zîmbit şi eu, probabil cam tîmp, dar doamnei Nelly nu i-a păsat de asta. „Aveţi noroc, băieţi, şefu’ e bine dispus azi“, a zis ea şi a băgat în maşina de scris din faţa ei o coală de hîrtie.
