După cum ziceam, vă reamintesc, eram cu Pantazi la restaurantul „Dunărea“, pe Magheru, şi beam Fernet cu gheaţă. Asta se întîmpla la începutul verii anului 1971, în iunie deci. Fernetul, un lichid brun, dulce-amărui, era foarte plăcut papilelor noastre gustative, papilele unor viitori mari scriitori.
La masa noastră se aşezase un domn mărunt, cam prăfuit, care ne spusese că venise din provincie, cu oarecari treburi la ministerul de care aparţinea întreprinderea unde lucra. Bea coniac „Milcov“ şi se uita puţin mirat la noi. După ce a sorbit prima sută de coniac a prins curaj şi i s-a adresat lui Pantazi: „Domnilor, îmi cer scuze pentru îndrăzneală, dar mor de curiozitate să aflu cine sînteţi şi cu ce vă ocupaţi“. Pantazi l-a privit rece şi, bănuiam asta, uşor amuzat. Era îmbrăcat ca un mare domn, redingotă, pantaloni reiaţi, pantofi negri bine lustruiţi, cravată, în fine, tot tacîmul care să-l facă să arate ca un senior al altor vremuri, în nici un caz al vremurilor pe care tocmai le trăiam. Dacă Pantazi era îmbrăcat cum era îmbrăcat, nici eu nu stăteam prea rău: blugi adevăraţi, aduşi de viitoarea mea soacră din Franţa, un tricou galben redegist, bine mulat pe pectoralii mei de fost gimnast în echipa Universităţii Bucureşti (am fost şi aşa ceva, o să rîdeţi), şi sandale romane. Pantazi a spus: „Domnul meu, vă înţeleg curiozitatea şi ea nu ne jigneşte deloc. Sîntem scriitori. El e Ştefan Agopian, un prozator genial, iar eu sînt Valeriu Pantazi, poet. Dumneavoastră, mă rog frumos, cine sînteţi?“. Tipul s-a fîstîcit o clipă, pe urmă şi-a revenit şi a zis că e Ionescu sau Popescu, n-avea nici o importanţă numele. Apoi a zis că e directorul unei mari întreprinderi de nu mai ştiu unde, din provincie, evident.
