Holul în care intrasem era imens şi în imensitatea aia mişunau tot felul de tipi şi tipe, care mai de care mai ciudat. Toţi aveau ceva în comun, aveam să aflu asta foarte repede: ciudaţii ăia erau, fără nici o excepţie, scriitori. Mai mult sau mai puţin. Eu intram la mai puţin, dar asta n-avea prea multă importanţă, dintr-un motiv simplu ca bună ziua. Nici unul nu publicase vreo carte, aşa că n-avea rost să mă intimidez în faţa lor.
Pantazi, cel care mă dusese acolo, nu se intimida, ba chiar din contra. L-a oprit pe unu’ care părea mai calm, un lungan, i-a pus degetul în piept şi l-a întrebat ceva despre un anume „tata Iancu“. „E pe aici, cred că la preşedinte!“, a răspuns lunganul. „N-a semnat încă nimic!“, a mai zis cel despre care aveam să aflu curînd că e poet şi că se numeşte Ilie Tudora. Ştiam cine e „tata Iancu“ încă de pe vremea cînd frecventam cenaclul Uniunii Scriitorilor, înainte să fac armata. Traian Iancu, pe numele lui întreg, era omul cu banii. Ca preşedinte al Fondului Literar, el tăia şi spînzura în materie de bani, dar se ocupa în special de plevuşcă, rechinii adevăraţi luau bani direct de la preşedintele Uniunii, Zaharia Stancu. „Tata Iancu“ era şi el scriitor, dar debutase tîrziu, în 1969, cu nişte poezii de căcat, pe care le adunase într-o plachetă. Principala lui scriere era libretul de operetă intitulat Plutaşii de pe Bistriţa, o chestie realist-socialistă. Se spunea despre el că ar fi colonel de Securitate, poate că era, dar nimănui nu-i păsa de asta. Toţi aşteptau de la el bani şi el chiar asta făcea, dădea bani.
