Alexandru Paleologu, conu’ Alecu, cum îi ziceau apropiaţii, locuia într-un bloc de pe strada Armenească, ce fusese al familiei. Pe la începutul lunii iulie 1972 m-a primit într-un fel de audienţă neprotocolară, în care urma să-l rog să mă ajute să debutez ca prozator. Lucra ca redactor la Editura Cartea Românească, debutase ca eseist, era bine privit de toată lumea, aşa că n-aveam nici un motiv să cred că n-ajunsesem pe mîini bune.
M-a primit cu destulă bunăvoinţă, cum îi stă bine unui mare boier, al cărui bunic îl înlocuise pe Eminescu la conducerea ziarului Timpul, în 1883, după ce acesta înnebunise. N-a fost prea încîntat cînd a aflat că nu ştiu boacă franceză, dar a trecut elegant peste acest amănunt. Îi adusesem volumul de povestiri pe care îl retrăsesem de la editură după „Tezele din iulie“ din 1971. Mi-a zis că ştie de volumul meu, dar că nu are cum să mă ajute să-l public deoarece, după ce-l retrăsesem, Geta Dimisianu, enervată că nu mă sfătuisem cu ea înainte să-l retrag, îi făcuse un referat negativ. Şi peste acest referat, făcut de un alt redactor al editurii, el n-avea cum să treacă. L-am crezut, n-aveam nici un motiv să nu-l cred. Nici azi nu ştiu dacă m-a minţit sau nu. Deci, a continuat, în situaţia dată n-are nici un rost să mai citească volumul. Şi, a zis foarte convins, proza scurtă nu mai are căutare, toată lumea vrea roman. Rîrîia atît de convingător, încît l-am crezut. Era foarte cald şi năduşisem sub hainele groase cu care mă îmbrăcasem, aşa că am scurtat-o cît am putut. I-am zis că înţeleg situaţia şi că mă voi strădui să scriu un roman. S-a destins cînd am zis asta. Spera să nu mă mai vadă prea curînd. În definitiv, un roman nu se scrie cu una, cu două. Nu ştia că aveam un roman aproape terminat şi, cînd ne-am despărţit, părea convins că n-o să ne mai vedem niciodată. Nu şi eu.
