În vara lui ’72, sau aproape imediat după ce mă întîlnisem cu Conu’ Alecu Paleologu şi acesta îmi promisese marea cu sarea, în fine, n-are rost să exagerez, îmi promisese destul de mult ca să mă facă fericit o vreme, am plecat la mare împreună cu Cristina şi cu gaşca ei, formată mai mult din evrei, care mai de care mai simpatic.
Încă din toamna lui ’71 începusem să dau meditaţii la chimie, ca să am ceva bani şi să nu mai depind întru totul de taică-meu, care, săracul, se uita cu jale la mine, neputînd să-şi închipuie ce dracu’ o să se aleagă de curul meu. Mie nici că-mi păsa de viitorul îndepărtat, aşa cum îi stă bine unui scriitor care – nu trebuie să vă îndoiţi de asta – se considera genial. Luam 30 de lei pe două ore de meditaţie şi pusesem cîteva sute deoparte. Maică-mea, Marioara, care se măritase a treia oară cu un maistru de la APACA, fabrica de confecţii unde lucra, n-o ducea rău şi mi-a dat o mie de lei, ca să pot pleca liniştit la mare. Aşa că am stat în anul ăla o lună la mare, în satul Schitul, un sat lipit de Costineşti, foarte aproape de Golful Francezului, unde făceam, nestingheriţi de nimeni, nudism. Imediat după ce m-am întors în Bucureşti, negru ca un drac şi plin de energie, m-am apucat sîrguincios de scris la romanul pe care îl numisem provizoriu Dies Irae. În toamnă, pe la sfîrşitul lui septembrie, l-am terminat. Nu mi se părea prea grozav, dar avea o calitate deloc de aruncat la gunoi: nu semăna cu nimic din ce citisem pînă atunci. Mima foarte bine realismul, o calitate pe care regimul comunist o aprecia nespus, dar dacă erai un pic atent îţi dădeai seama că nu-i aşa. Lucia Zărnescu, eroina principală a cărţii, făcea lungi plonjoane în viitor, mişcînd astfel acţiunea cărţii, care se petrecea în două zile. Peste aproape opt ani, în 1979, cînd a apărut cartea, chestia asta îl va mira nespus pe Marin Preda..
