Scrisoare deschisă către scrisorile deschise

E vremea scrisorilor deschise. Andreea, Mirela, Costin, Liiceanu, tineri și bătrîni, studenți și profesori, oameni de viitor sau cu un trecut care promitea cîndva un viitor ales, se întrec în scrisori deschise. O olimpiadă nebrevetată încă s-a născut pe nesimțite.

Scrisorile deschise pleacă din suflet, trec prin tastatură și ajung virale pe Internet. Ele vor să arate disperarea, vor să arate că undeva, dincolo de această Românie mare și nearticulată ca destin, există o Românie mică a oamenilor capabili, pregătiți, muncitori, o Românie încărcată de virtuțile necesare unui popor care ar putea păși în rînd cu celelalte popoare civilizate spre binele deja testat, deja verificat, în laboratoarele capitalismului.

Scrisorile deschise sînt încărcate de virtuți comunitare. Pentru că vin din partea unor oameni care – personal, privat – nu duc lipsă de un viitor strălucit, atît material, cît și profesional. Strigătul lor este unul care vrea să-i trezească și pe ceilalți, este un ultim apel disperat din partea unora care văd cum frații lor de neam rătăcesc în pustiul unor decizii politice dăunătoare.

Mirela, Andreea, Costin, Gigel, tinerii țării care au absolvit universități importante din străinătate și vor o țară ca afară. Gîndirea lor nu depășește, politic vorbind, lamentarea șoferilor intervievați pe drumurile înzăpezite: autoritățile nu-și fac treaba, asta e România, dom’le, i-a luat iarna pe nepregătite, se fură ca-n codru! Ei au văzut că în alte țări e frumos, iar la noi e mai degrabă urît, și-atunci fac o scrisoare deschisă pe care o livrează țării din înaltul mușuroiului de diplome și atestate cu care s-ar putea angaja la oricare multinațională de pe planeta asta. E o scrisoare pe care la fel de bine ar fi putut s-o trimită părinților lor: cei care au acceptat în tăcere comunismul, cei care i-au votat pe Iliescu, pe Constantinescu și Băsescu, cei care au acceptat guvernele Boc fără să iasă o zi în stradă, cei care, foarte probabil, se regăsesc printre cei 70% din alegătorii USL. Ar putea la fel de bine – de ce nu? – să trimită scrisorile cu pricina țărilor civilizate care au bătut democratic palma cu URSS și au trimis România timp de atîția ani în întuneric. Sau, mai bine, ar putea să trimită aceste scrisori marilor companii care i-ar angaja pe bani buni, companii care vin în România doar dacă li se asigură scutiri de taxe, mînă de lucru ieftină și nici un drept pentru muncitori.

Aceste Mirele, aceste Andree, acești Gigei vor o țară ca afară.

Nu e și cazul lui Liiceanu sau al lui Tismăneanu: ei vor o țară ca aici, doar că o țară care să nu fie condusă de PSD, ci de oricine altcineva. Dacă se poate, de cei care ani de zile le-au cocoloșit statura de intelectuali și le-au suflat în cur. Și le-au suflat în cur pînă cînd intelectualii au scos limba. Ce au făcut apoi cu ea se știe.

La mijloc e o gîndire plîngăcioasă: domnule Ponta, eu Gabriel, filosoful, fac apel la ultimele dumneavoastră fărîme de moralitate și decență…

Nici unul dintre politicienii acestor ani nu a ajuns să conducă partide, guverne sau țara decît dacă s-a potrivit unui profil. Toți au fost servili cu cei care le-au sponsorizat economic ascensiunea în partid, apoi cîștigul în alegeri. Toți au fost mincinoși, în măsura în care sînt mincinoși oamenii care promit lucruri care, o știu foarte bine, nu depind de ei. E ca și cum oamenii politici ar fi promis an de an că pe 13 septembrie temperatura va fi de 12 grade, pentru că vor lua ei măsuri. Apoi, toți oamenii politici au furat, în măsura în care sub privirile lor, sub mîna lor au trecut legi și contracte despre care știau foarte bine că sînt destinate clientelei de partid.

Și vine Gabriel Liiceanu – filosoful care și-a transplantat în ultimii ani un creier de băbuță smiorcăită și inocentă – să-i ceară lui Ponta decență politică, abandonarea alegerilor, toate în virtutea unor valori care pînă acum doi ani, nu-i așa, au fost respectate cu sfințenie în țara asta. Portretul lui Ponta este portretul politicianului român făcut cu pedala accelerației la podea. Ooo, evident, Liiceanu are un norișor deasupra capului care varsă lacrimi pentru țărișoară, căci domnul Liiceanu suferă pentru ceea ce vede în jur. Ce bine c-a fost orb atîția ani, destinul i-a menajat pe ascuns virtuoasa inimă.

Să fie închise scrisorile deschise, zic. Se face curent. Prea adie naivitatea, prostia și reaua voință.