Avea o diplomă de inginer printr-un sertar al biroului din bibliotecă. Însă îi plăcea atît de mult literatura încît, minte strălucită, s-a apucat de filologie. Și pentru asta avea diplomă universitară. Credea în lucrurile făcute cu tipic la fel de mult ca în puterea imaginației. Semna încă din tinerețe Ov. S. Crohmălniceanu, iar ceva din mintea lui de inginer îl făcea să creadă și în exactitatea interpretărilor critice, nu numai în frumusețea impresionistă a textelor despre alte texte. Mai precis, criticul susținea că o exegeză care nu acoperă cel puțin șaptezeci la sută dintr-un text bate cîmpii.
În tinerețe vorbea cu Ion Barbu despre literatură, dar și despre alte alea, despre care îl iscodea matematicianul convertit la poezie, care voia să facă uitate odele pe care i le închinase lui Zelea Codreanu cu alte ode, dedicate Puterii celei noi. Barbu, Barbilian în acte, era sau mai degrabă rămăsese îndrăgostit de scrisul autorului Crailor de Curtea-Veche, poate singura lui iubire în afară de geometrie căreia îi păstra o fidelitate nedezmințită. Oricum, poetul vorbea recules, aproape în șoaptă, despre secretele ascunse de Mateiu Caragiale în unicul său roman dus pînă la capăt. Mulți ani după aceea, Crohmălniceanu, cititor atent, de o acribie pe care se putea conta, publică în volum și un eseu despre stilul lui Mateiu Caragiale în care îi purică proza publicată și scrisorile. Un eseu cît se poate de admirativ și de lămuritor asupra ciudățeniilor stilistice ale autorului. Chiar și în stilul vestimentar, Mateiu ținea morțiș să arate altfel decît ceilalți. Nu se îmbrăca la modă, încît părea aterizat în Bucureștiul anilor ’30 de pe la sfîrșitul veacului al XIX-lea, cel încă romantic. O probă a esteticii sale, și ea chisnovată, e că autorul nuvelei „Remember“ i-ar fi răspuns, pe stradă, lui Ion Barbu, la întrebarea banală ce mai face, că venea de la Biblioteca Academiei Române unde recitise cea mai frumoasă frază scrisă în limba română: regula de trei compusă dintr-un manual de aritmetică.
În alt text, un fel de concluzie ironică a celui dintîi, profesorul le dă, s-ar zice, o problemă de rezolvat mateinilor care susțineau că în Craii… săi excentricul scriitor care lăsase și un început de roman sau de nuvelă, Sub pecetea tainei, ascunsese secrete, inițiatice fără îndoială. Problema consta într-o întrebare: dar dacă romanul lui Mateiu nu cuprinde nici o taină, ci doar promisiunea unor dezvăluiri?
Și totuși. În scrisorile din junețe pe care i le-a trimis unui amic, Boicescu, aristocraticul Mateiu, care se credea de viță nobilă, îi recomanda destinatarului să găsească o relație la pont (nu neapărat din amor!) cu o femeie bogată și de neam, care să-l scoată din sărăcie. El însuși recunoștea cu secretă mîndrie că e pontagiu și vînează o asemenea lipitură.
În cele din urmă, Mateiu și-a văzut visul cu ochii. S-a însurat cu bătrîna Marica Sion de dragul frumoaselor ei venituri, al domenului ei de la Fundulea și al castelului cu pivniță garnisită cu vinuri. Izbutește adică ceea ce detesta pe față la personajul său Gore Pirgu, dar i se părea de dorit ca soluție personală de viață: se îmbogățește prin căsătoria cu o femeie care i-ar fi putut fi bunică și arborează la castel stindardul închipuitei sale nobleți. Asta putea vedea toată lumea, dar dacă, în secret, Mateiu își detesta victoria, încît a murit de inimă-rea, astfel că octogenara lui nevastă i-a supraviețuit îndurerată? Crohmălniceanu, care avea intuiție psihologică, și-o fi dat seama de secretul lui Mateiu, dar n-a lăsat decît să se întrevadă asta, ca să nu-i strice de tot fasonul personajului interpretării sale.
